Justiția nu are partid. Dar presiunea politică are o limită?

 

Am întrebat unde se termină declarația politică și unde începe presiunea asupra justiției. Am primit un răspuns de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Un răspuns important, dar care, în loc să stingă discuția, o face și mai interesantă.

Punctul de plecare a fost declarația lui George Simion din Parlament: AUR nu va vota „nicio altă variantă de guvern” până când Călin Georgescu nu va fi „eliberat” și nu i se va „face dreptate”. Declarația a fost făcută pe 30 septembrie, în ședința pentru învestirea Guvernului Mureșan. TVR Info

ÎCCJ îmi răspunde că, în ultimul an, constată un fenomen „dăunător statului de drept”, în care oameni politici și grupuri de presiune fac declarații despre activitatea instanțelor, iar asemenea comportamente sunt „de natură să genereze o presiune nelegitimă asupra instanțelor”.

Până aici, destul de clar.

Numai că exact aici începe ceața.

„Până nu îl eliberați.” Bun. Cine?

Formularea lui George Simion are o problemă pe care răspunsul instituțional nu o lămurește complet.

Cine este acel „voi” care trebuie să-l elibereze pe Călin Georgescu?

Guvernul? Parlamentul? Președintele? Procurorii? Judecătorii?

Simion vorbea de la tribuna Parlamentului, în timpul unui vot politic. Dar o majoritate parlamentară nu poate decide soluția într-un dosar, iar un guvern nu poate dispune unei instanțe ce măsură să ia. Legea spune explicit că judecătorii trebuie să decidă fără „constrângeri, influențe, presiuni, amenințări sau intervenții directe sau indirecte”, iar orice persoană sau autoritate este obligată să respecte independența lor. Portal Legislativ

Tocmai de aceea formularea merită mai mult decât o ridicare din sprânceană.

Dacă mesajul este unul pur politic, avem libertate de exprimare și retorică electorală. Dacă mesajul spune, în esență, nu vă dau voturile până când într-un dosar nu apare soluția pe care o cer eu, ajungem deja foarte aproape de definiția pe care chiar ÎCCJ o folosește: presiune politică asupra actului de justiție.

Dar există o diferență importantă.

În răspunsul primit nu mi se spune că George Simion a încălcat o lege și nici că declarația sa constituie o infracțiune. Mi se spune că un asemenea comportament este „de natură să genereze o presiune nelegitimă”.

Aici avem o problemă românească aproape clasică: știm că ceva nu e în regulă, avem principii frumoase pentru a explica de ce nu e în regulă, dar când întrebăm unde este exact linia juridică, încep nuanțele.

Și mai apare ceva interesant în răspuns

ÎCCJ nu îl lasă singur pe George Simion în fotografie. Spune că declarația sa vine în continuarea unor ieșiri ale unor miniștri ai Guvernului Bolojan și ale unor lideri USR sau PNL referitoare la soluții judiciare.

Corect. Exemple există.

În iulie, după o hotărâre a Curții de Apel București privind legea salarizării, ministrul interimar Dragoș Pîslaru vorbea despre un sistem judiciar care ar funcționa „la foc automat” când este vorba despre decizii împotriva Guvernului și făcea inclusiv aluzia „A cântat iar ciocârLia”. Digi24

Tot în vară, în contextul litigiilor interne din PNL, partidul vorbea despre „bătălii politice” mutate în justiție, contesta modul de constituire a unor completuri și ridica public problema imparțialității. Tribunalul București și CSM au reacționat acuzând presiuni asupra instanțelor. PNL a răspuns că pune întrebări legitime și cere transparență. AGERPRES

În 2025, după hotărâri definitive de achitare, Stelian Ion, fost ministru USR al Justiției, a folosit expresii precum „achitări pe bandă rulantă”, „putregai”, „sistem oligarhic” și „mașină de spălat”. CSM a considerat că declarațiile au reprezentat o presiune directă și inadmisibilă asupra independenței judecătorilor. Stelian Ion a respins această concluzie. AGERPRES

Deci observația ÎCCJ are acoperire factuală.

Numai că în răspunsul primit de mine PSD nu apare nominalizat.

Nu spun de ce. Nu presupun intenții. Doar constat.

Și aici merită completată fotografia.

În 2018, după condamnarea în primă instanță a lui Liviu Dragnea, premierul Viorica Dăncilă și alți lideri PSD au făcut declarații prin care puneau sub semnul întrebării modul în care fusese aplicată legea. Atunci, chiar ÎCCJ și Secția pentru judecători a CSM au reacționat, arătând că asemenea afirmații puteau afecta independența și credibilitatea justiției. News.ro

Prin urmare, problema nu are carnet de partid.

AUR poate apăsa pe aceeași pedală. PNL poate apăsa. USR poate apăsa. PSD a apăsat.

Standardul ori este același pentru toți, ori nu mai este standard.

Dar declarația lui Simion mai are o dimensiune

Politic, asocierea mesajului AUR cu situația lui Călin Georgescu poate avea un avantaj electoral evident: poate menține aproape o parte dintre alegătorii acestuia, inclusiv într-un eventual scenariu de alegeri anticipate.

Asta este însă o interpretare politică rezonabilă, nu dovada intenției personale a lui George Simion. Nu pot transforma un posibil calcul electoral într-un fapt demonstrat.

Și nici nu trebuie.

Problema serioasă este alta.

Dacă un politician câștigă electoral cerând public o anumită soluție într-o cauză, libertatea lui politică unde se termină?

Exact aici aș fi vrut ca statul să fie mai puțin poetic și mai juridic.

Și dacă tot discutăm despre independența justiției, să discutăm și despre timp

În România există procese care demonstrează că justiția poate fi foarte rapidă.

Pe 21 iulie 2026, Federația SANITAS a introdus la Curtea de Apel București o cerere prin ordonanță președințială privind procedura proiectului legii salarizării. Cererea a fost introdusă și soluționată în aceeași zi. AGERPRES

Este adevărat: ordonanța președințială este, prin natura ei, o procedură urgentă. Ar fi incorect să prezentăm rapiditatea, singură, drept dovadă a vreunei intervenții.

Avem însă și cazul decretului prin care Siegfried Mureșan fusese desemnat candidat pentru funcția de premier. Procesul a fost deschis pe 22 septembrie, iar pe 29 septembrie Curtea de Apel București a respins cererea de suspendare ca inadmisibilă.

Șapte zile. AGERPRES

Perfect. Înseamnă că sistemul poate reacționa repede când natura cauzei o cere.

După care mă uit la Dosarul 10 August.

Faptele sunt din august 2018. Prima hotărâre pe fond a Tribunalului Militar București a venit pe 15 iunie 2026, aproape opt ani mai târziu și la aproximativ trei ani după începerea procesului. Hotărârea nu era definitivă, iar apelul a început în septembrie 2026. TVR Info

Nu compar juridic mere cu pere.

Un dosar penal cu numeroase persoane, probe și incidente procedurale nu este echivalent cu o cerere de suspendare a unui act administrativ.

Dar tocmai de aceea întrebarea corectă nu este:

„De ce unul s-a rezolvat într-o zi și altul în opt ani?”

Întrebarea este:

care sunt criteriile prin care cetățeanul poate înțelege că ambele durate sunt normale?

Asta trebuie explicat.

Nu prin formula universală „dosarul este complex”.

Cu date.

Câte termene au fost? Cine a cerut amânările? Câte luni s-au pierdut cu expertize? Cât a stat dosarul la parchet? Cât la instanță? Ce întârzieri au fost imputabile părților și ce întârzieri sistemului?

Altfel, inevitabil apare suspiciunea.

Iar o justiție independentă nu câștigă încredere cerând cetățeanului să nu pună întrebări. O câștigă răspunzând la ele.

Poate că avem nevoie de o lege mai clară

Legea actuală spune foarte bine ce trebuie protejat: judecătorul trebuie să decidă fără presiuni, influențe sau intervenții, iar autoritățile trebuie să-i respecte independența. Portal Legislativ

Mai puțin clar este ce comportament exterior trece concret linia.

Eu nu aș inventa o infracțiune elastică numită „critica justiției”. Ar fi o idee periculoasă. Judecătorii, procurorii și hotărârile lor trebuie să poată fi criticați. Uneori chiar foarte dur.

Dar aș pune în lege criterii clare pentru ceea ce numim presiune politică asupra justiției.

Când un titular de funcție publică cere explicit o anumită soluție într-o cauză aflată pe rol; când condiționează o decizie politică, administrativă sau bugetară de acea soluție; când amenință direct sau indirect o instanță ori un magistrat pentru soluția ce urmează să fie dată; când folosește autoritatea funcției pentru a obține un anumit rezultat judiciar — atunci statul ar trebui să știe exact ce este permis, ce nu este permis și ce consecințe există.

În același timp, legea ar trebui să spună la fel de clar ce nu reprezintă presiune: critica motivată a unei hotărâri, analiza juridică, solicitarea de transparență, propunerea schimbării unei legi sau dezbaterea publică despre funcționarea sistemului.

Adică o linie.

Nu o ceață.

Pentru că acum avem o situație ciudată

ÎCCJ îmi spune, pe bună dreptate, că politica nu trebuie să pună presiune asupra justiției.

CSM a spus același lucru despre declarații provenite, în momente diferite, de la PSD, USR sau PNL.

Acum avem și declarația lui George Simion.

Dar când ajungem la întrebarea simplă — ce este juridic această presiune și unde începe răspunderea? — răspunsul devine mult mai puțin precis.

Și aici cred că Parlamentul chiar ar avea ceva de făcut.

Nu să stabilească ce verdict trebuie să dea un judecător.

Exact invers.

Să stabilească atât de clar granița, încât niciun politician să nu se mai poată preface că nu știe unde este.

Iar justiția, la rândul ei, ar putea face ceva la fel de util: să explice mult mai transparent de ce unele cauze cer ore sau zile, iar altele ajung la ani.

Pentru că independența justiției are două obligații care nu se exclud.

Politicianul să nu-i spună judecătorului ce soluție să dea.

Dar nici cetățeanului să nu i se spună, atunci când întreabă cum funcționează sistemul:

„Aveți încredere și nu mai întrebați.”

Încrederea nu se cere.

Se construiește.