Ați uitat de noi?
Guvernul Mureșan nu este miza. România este.
Am o întrebare pentru cei care astăzi negociază, refuză, condiționează, calculează și numără voturi prin Parlament:
Ați uitat de noi?
Nu de noi, „electoratul”. Cuvântul acela care devine brusc important înainte de alegeri.
De noi, oamenii. Cei care v-am trimis acolo.
La alegerile parlamentare nu v-am dat votul ca să vă apărați orgoliile. Nici ca să demonstrați cine este mai tare într-o coaliție, cine a cedat primul, cine l-a pus la punct pe celălalt sau cine mai câștigă două procente în următorul sondaj.
V-am trimis în Parlament să reprezentați România.
Știu. Sună aproape naiv în politica românească. Dar, tehnic vorbind, pentru asta sunteți acolo.
Înainte să înceapă obișnuita împărțire în galerii — „ești cu Mureșan” sau „ești împotriva lui” — să lămurim ceva:
Nu despre asta este vorba.
Nu cer nimănui să creadă că un anumit premier este salvarea României.
Dacă programul este prost pentru români, spuneți asta. Dacă măsurile propuse fac rău economiei, educației, sănătății, oamenilor care muncesc sau viitorului țării, explicați.
Dacă există o variantă mai bună, puneți-o pe masă.
Dar o variantă mai bună nu înseamnă doar să ridice cineva mâna și să spună: „Eu sunt soluția.”
Mai ales dacă acel „eu” a mai avut puterea de a guverna.
Atunci avem dreptul să întrebăm:
Ce ai făcut când ai avut puterea?
Ce ai schimbat? Ce ai reparat? Ce rezultate ai lăsat în urmă? Ce ai învățat?
Și, mai ales:
de ce ar trebui să credem că acum va fi diferit?
Nu spun că cine a mai fost premier, ministru sau la guvernare nu mai are dreptul să propună soluții.
Ar fi absurd.
Spun doar că experiența politică nu vine numai cu avantajul de a spune „știu să guvernez”.
Vine și cu obligația de a arăta cum ai guvernat atunci când ai avut ocazia.
Promisiunea poate fi nouă. Bilanțul rămâne.
Nu vă înțelegeți? Bine. Dar spuneți-ne pentru ce
Poate programul Guvernului Mureșan este greșit.
Atunci nu-l susțineți.
Dar explicați-ne simplu:
Ce anume este rău pentru România?
Nu ce este rău pentru PSD. Nu ce este rău pentru PNL. Nu ce avantajează USR. Nu ce îi convine AUR. Nu cine pierde un minister și cine câștigă trei puncte într-un sondaj.
Ce este rău pentru noi?
Pentru omul care dimineața pleacă la serviciu. Pentru antreprenorul care trebuie să știe ce taxe va plăti. Pentru profesor. Pentru medic. Pentru pensionar. Pentru familia care își numără banii până la următorul salariu. Pentru copilul căruia îi spunem solemn că reprezintă „viitorul României”.
Dacă aveți răspunsul, spuneți-l.
Dacă aveți o variantă mai bună, arătați-o.
Dar „mai bună” trebuie să însemne mai bună pentru România, nu doar mai bună pentru partidul care o propune.
Și cu banii cum facem?
Pentru că aici există încă o realitate pe care discursul politic o ocolește prea ușor.
România nu poate rezolva la nesfârșit fiecare gaură spunând:
mai împrumutăm niște bani.
Da, un stat se împrumută.
Și există situații în care împrumuturile sunt justificate — mai ales dacă finanțează investiții care produc dezvoltare, infrastructură sau creștere economică.
Dar este cu totul altceva să te împrumuți an după an pentru că veniturile nu acoperă cheltuielile și să prezinți acest mecanism drept soluție permanentă.
Comisia Europeană estimează pentru România un deficit bugetar de 6,2% din PIB în 2026 și proiectează creșterea datoriei publice până la aproximativ 63% din PIB în 2027, pe fondul deficitelor ridicate și al costurilor cu dobânzile.
Aici matematica este mai puțin impresionată de discursurile politice.
Un împrumut nu dispare după conferința de presă. Are dobândă. Are scadență. Și trebuie rambursat.
Iar banii aceia nu ies din buzunarul personal al premierului. Nici al ministrului. Nici al liderului de partid care a aprobat cheltuiala.
Tot din bugetul public ies.
Adică din banii strânși de la noi și din economia care trebuie să producă suficient pentru a-i putea susține.
De aceea întrebarea nu poate fi doar:
„De unde mai împrumutăm?”
Ci:
„Ce facem ca România să nu fie obligată să trăiască permanent din împrumut pentru a-și acoperi lipsurile?”
Asta înseamnă guvernare.
Nu doar să găsești bani pentru luna următoare. Ci să repari mecanismul care produce gaura.
Pentru voi trece o zi de negocieri. Pentru noi trece o zi din viață
Aici cred că politica pierde cel mai ușor contactul cu realitatea.
De sus, o săptămână în plus poate însemna încă o rundă de negocieri. Încă o ședință. Încă un congres. Încă o strategie. Încă un sondaj.
La firul ierbii lucrurile arată altfel.
Noi simțim timpul acesta.
Poate voi nu.
Noi îl simțim în nesiguranță. În decizii amânate. În lipsa de predictibilitate. În întrebarea permanentă:
„Bun. Și România încotro merge?”
Într-o țară normală, politica ar trebui să reducă incertitudinea.
La noi, prea des, pare că o produce.
Și apoi aceiași politicieni vin să ne explice cât de importantă este stabilitatea.
Păi tocmai asta cerem.
Stabilitate.
Nu ca slogan electoral. Ca stare normală a unei țări.
„Interesul național” nu poate însemna mereu interesul partidului meu
Aud expresia aceasta până la epuizare:
interesul național.
Toți îl apără. Toți vorbesc în numele lui.
Și, printr-un miracol politic românesc, interesul național ajunge aproape întotdeauna să semene izbitor de bine cu interesul partidului care îl invocă.
Poate ar trebui să renunțăm puțin la formulările solemne.
Interesul național, în momentul acesta, poate fi spus și mai simplu:
România trebuie să poată fi guvernată. Instituțiile trebuie să funcționeze. Deciziile trebuie luate. Economia trebuie să aibă predictibilitate. Finanțele publice trebuie administrate astfel încât soluția pentru fiecare problemă să nu fie încă un împrumut. Oamenii trebuie să știe încotro merge țara.
Iar politicienii trebuie să înțeleagă că România nu poate fi pusă pe pauză până termină ei partida de șah.
Nu vreți această variantă? Există și un „după”
Un „nu” este perfect legitim într-o democrație.
Dar după „nu” vine inevitabil întrebarea:
Și ce puneți în loc?
Alt premier? Altă majoritate? Alt program? Alte negocieri?
Și cât durează?
Pentru că timpul nu este gratuit.
Dacă Parlamentul ajunge în imposibilitatea formării unui guvern, Constituția prevede și posibilitatea dizolvării sale, în anumite condiții: după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură și dacă nu se acordă votul de încredere în termen de 60 de zile de la prima solicitare.
Deci există și varianta în care politica spune:
„Nu reușim. Să decidă din nou alegătorii.”
Dar și aceea consumă timp.
Iar timpul acela nu se consumă într-un laborator politic.
Se consumă într-o țară reală. Cu oameni reali.
Un guvern învestit nu primește cec în alb
Mai există ceva ce uneori dispare din discuție.
Votarea unui guvern nu înseamnă că Parlamentul îi dă cheia țării și pleacă acasă.
Guvernul rămâne sub control parlamentar.
Există întrebări. Interpelări. Moțiuni simple. Comisii parlamentare.
Iar dacă Guvernul pierde încrederea majorității parlamentare, există inclusiv moțiunea de cenzură.
Așadar, un parlamentar care acordă un vot de încredere nu renunță la dreptul de a spune ulterior:
„Ați promis asta. N-ați făcut-o. Explicați.”
Din contră.
Pentru asta este acolo.
Decideți odată
Poate asta este tot ce mai cer mulți români.
Decideți.
Pentru. Împotrivă. Altă majoritate. Alt premier. Alt program.
Iar dacă sistemul politic ajunge, în condițiile Constituției, la întoarcerea la alegători, atunci vom decide din nou.
Dar decideți. Asumați-vă. Explicați-ne.
Și nu transformați fiecare zi în încă o partidă de poker politic în care jetoanele suntem noi.
Pentru că în timp ce voi vă calculați următoarea mișcare, România nu stă pe loc.
România pierde timp.
Dar cred că miza este alta
Și aici vine partea care mă deranjează cel mai mult.
Am senzația că prea puțin din această luptă mai este despre noi.
Aud despre strategii. Despre majorități. Despre calcule. Despre prezidențiabili. Despre cine crește. Despre cine scade. Despre cine trebuie izolat. Despre cine trebuie să intre sau să nu intre la guvernare. Despre următoarele alegeri.
Și caut printre toate acestea ceva mult mai simplu:
românul.
Unde este?
Unde este omul pentru care spuneți că faceți politică?
Pentru că de aici, de jos, impresia devine tot mai puternică:
nu întrebarea este:
„Ce este mai bine pentru România?”
ci:
„Cum facem să fim noi primii?”
Iar dacă aceasta este adevărata miză, atunci măcar nu ne mai vorbiți despre „interesul național”.
Spuneți-i pe nume.
Interes de partid.
Ați uitat pentru ce v-am trimis acolo?
Alegerile nu sunt concursuri prin care oferim unor politicieni patru ani pentru a-și pregăti următoarele alegeri.
Votul este un contract.
Imperfect. Uneori dat cu speranță. Alteori cu nervi. Uneori pentru cineva. Alteori doar împotriva altcuiva.
Dar rămâne un contract.
Noi vă dăm puterea.
Voi trebuie să produceți guvernare.
Nu spectacol. Nu criză permanentă. Nu datorii împinse spre viitor fără explicații. Nu campanie electorală timp de patru ani.
Guvernare.
Și poate avem și noi partea noastră de vină.
Am ajuns să privim politica precum un campionat:
Cine câștigă? PSD? PNL? USR? AUR? Cine urcă? Cine coboară? Cine l-a făcut pe cine?
Poate ar trebui să schimbăm întrebarea.
România ce câștigă?
Dacă răspunsul este „nimic”, atunci puțin îmi pasă cine a câștigat confruntarea de la televizor.
Nu cer un vot pentru Siegfried Mureșan.
Nu cer un vot împotriva lui.
Cer ceva ce ar trebui să fie banal într-o democrație:
luați o decizie în funcție de ceea ce considerați că servește România, explicați-o și asumați-vă consecințele ei.
Dacă programul este rău pentru români, arătați-ne unde.
Dacă aveți o variantă mai bună, puneți-o pe masă.
Dar nu ne spuneți doar:
„Eu sunt soluția.”
Arătați-ne de ce.
Dacă ați mai guvernat, arătați-ne bilanțul.
Dacă propuneți cheltuieli, spuneți-ne de unde vin banii.
Dacă soluția este încă un împrumut, spuneți-ne și cine, când și din ce îl va plăti.
Pentru că până la urmă nota de plată nu ajunge la sediul partidului.
Ajunge tot la noi.
Și este o diferență uriașă între:
„Nu ne înțelegem asupra a ceea ce este mai bine pentru România”
și
„Nu ne înțelegem care dintre noi trebuie să fie primul.”
Prima este democrație.
A doua este orgoliu.
Iar noi, cei de la firul ierbii, începem să simțim foarte bine diferența.
Poate voi nu o simțiți.
Noi da.
Așa că vă mai întreb o dată:
Ați uitat de noi?
P.S. Revin, inevitabil, la melodia „IO, PROST CĂ AM CREZUT!”. Poate că titlul sună a autoironie, dar întrebarea rămâne cât se poate de serioasă: am fost prost că am crezut că, după ce votăm, mai și contăm?
Dreptul la replică rămâne deschis pentru toată clasa politică. Nu cer aplauze și nici confirmări. Dacă greșesc, spuneți-mi unde. Dacă nu greșesc, poate că merită, măcar o dată, să răspundeți.
Eu încă aștept.
Comentarii
Trimiteți un comentariu