România nu ni se întâmplă. O facem și noi. În fiecare zi.
Un articol ceva mai lung decât cele pe care le public de obicei. Cu premeditare.
Dacă ai venit pentru trei fraze, o concluzie și următorul scroll, s-ar putea să te dezamăgesc. Textul acesta este mai lung pentru că încerc să explic ceva ce nu încape într-un slogan: de ce există blogul acesta, ce încerc să fac aici, ce fel de Românie mi-aș dori și de ce cred că, înainte să cerem permanent ceva de la ceilalți, avem și noi câteva întrebări de pus în fața oglinzii.
Nu este program politic. Nu este doctrină. Nu este nici încercarea unui anonim de pe internet de a vă explica vouă cum trebuie trăită viața. Doamne ferește. Abia reușesc să mă lămuresc pe mine.
Este mai degrabă contractul meu cu cititorul. Ce cred. De ce scriu. Cum încerc să judec lucrurile. Unde vreau să ajung. Și ce nu sunt dispus să sacrific pe drum.
Poate vei fi de acord cu jumătate. Poate cu nimic. Foarte bine. Dar dacă ajungi până la capăt, măcar vei ști exact cine vorbește de partea cealaltă a ecranului.
Sunt Ionel Balica. Și nu am România în buzunar.
Nu sunt politician. Nu sunt profesor universitar. Nu sunt vreun mare analist invitat seară de seară să ne explice, cu admirabilă siguranță, de ce lucrurile pe care ieri nu le-a prevăzut sunt astăzi perfect explicabile.
Sunt Ionel Balica. Un anonim într-o mare de oameni.
Am trecut prin presă când eram foarte tânăr. Am trecut și prin construcții. Prin comerț. Prin munca de agent. Prin viața în care factura nu este concept macroeconomic, ci hârtia aia foarte concretă care vine la sfârșitul lunii.
Am copii. Am griji. Am făcut alegeri bune. Am făcut și alegeri proaste. Am crezut oameni pe care poate n-ar fi trebuit să-i cred. Am judecat prea repede. Probabil am tăcut când trebuia să vorbesc și am vorbit când mai bine verificam încă o dată.
Cu alte cuvinte: nu scriu de pe un soclu.
Și nici nu cred că mi-ar sta bine. Am rău de înălțime intelectuală.
Scriu din mijlocul aceleiași Românii despre care scriu. Pentru că România nu este numai Palatul Victoria, Parlamentul, Cotroceniul și studioul de televiziune. România este și blocul meu. Școala copilului. Firma în care lucrezi. Spitalul în care ajungi. Magazinul. Autobuzul. Vecinul. Funcționarul. Patronul. Angajatul. Profesorul. Părintele. Șoferul. Și omul care se uită dimineața în oglindă.
Adică și eu. Adică și tu.
Ce Românie vreau?
Asta mi se pare important de spus înainte să începem să demolăm. Pentru că este foarte simplu să devii profesionist în inventarierea lucrurilor care nu funcționează.
Nu vreau doar să spun ce nu-mi place. Știu și ce vreau.
Vreau o Românie în care eu să o duc bine financiar și social.
Da, eu. Nu mi-e rușine să spun asta.
Nu vreau sărăcie distribuită egal și prezentată drept virtute națională. Vreau să muncesc și munca mea să-mi permită să trăiesc decent. Vreau să pot plăti facturile fără să fac strategie militară pe data de 25 a fiecărei luni. Vreau să-mi permit o vacanță. Vreau să pot ajuta un copil când are nevoie. Vreau să pot îmbătrâni fără să calculez dacă luna aceasta cumpăr medicamentele sau plătesc întreținerea.
Și vreau același lucru și pentru tine.
Vreau o economie în care munca, inițiativa și competența să aibă sens.
Vreau o școală care să producă un viitor pentru copiii noștri, nu doar diplome frumos tipărite. Un copil care termină școala ar trebui să poată citi și înțelege ceea ce citește. Să poată aplica. Să poată judeca o informație. Să știe să spună: „Nu știu.” Să știe apoi unde să caute. Să poată construi ceva. Să poată trăi din ceea ce știe. Să nu fie carne de tun pentru primul politician, influencer, escroc sau algoritm care a înțeles mai bine decât el cum funcționează emoția.
Vreau o societate bazată pe respect reciproc. Nu respect numai pentru mine. Respect în ambele sensuri. Pentru că există o regulă foarte simplă, pe care o uităm des:
Dacă nu respectăm, nu suntem respectați.
Nu pot să te tratez ca pe un gunoi și apoi să mă declar profund ofensat că nu mă tratezi ca pe un gentleman. Nu pot pretinde instituții care să mă respecte, dar eu să consider normal să insult omul de la ghișeu. Nu pot cere respect de la copil, dacă îl umilesc. Nu pot cere respect de la profesor, dacă eu intru peste el ca peste slugă. Nu pot cere respect de la angajat, dacă eu, patron, îl tratez ca pe o piesă de schimb. Nu pot cere respect de la patron, dacă eu consider că „merge și așa” este o formă legitimă de productivitate.
Respectul nu este un serviciu pe care ceilalți ni-l datorează. Este o relație.
Vreau și o societate suficient de matură încât să tolereze omul care este diferit de mine.
Nu trebuie să-i împărtășesc credințele. Nu trebuie să-i placă muzica mea. Nu trebuie să voteze ca mine. Nu trebuie să arate ca mine. Nu trebuie să trăiască precum mine. Nu trebuie nici măcar să mă placă.
Există o singură condiție sănătoasă: libertatea lui să nu-mi anuleze libertatea mea, iar libertatea mea să nu i-o anuleze pe a lui.
Pentru că avem o mică problemă pe care istoria omenirii pare că n-a reușit încă s-o bage definitiv în capul nostru:
fiecare dintre noi este unic.
Inclusiv omul care mă calcă pe nervi.
Și faptul că cineva este diferit de mine nu reprezintă automat dovada că este greșit.
Și acum vine fenomenul meu preferat: CAUZĂ ȘI EFECT
Există un fenomen care îmi dă periodic câte o palmă peste cap, mă amețește puțin și mă readuce la realitate.
Cauza și efectul.
Este aproape enervant de simplu.
Fac ceva. Urmează ceva. Aleg ceva. Renunț la altceva. Ignor ceva. Mai târziu plătesc ceva.
Numai că noi avem uneori o relație foarte interesantă cu acest principiu.
Ne place cauza când o alegem. Nu ne mai place efectul când vine factura.
Exemplul meu preferat este brutal tocmai pentru că este absurd de simplu:
Ești liber să-ți dai foc la casă.
Este casa ta. Poți lua chibritul. Poți aprinde perdeaua. Poți face un live pe Facebook în timp ce arde. Poți explica foarte convingător că este dreptul tău fundamental de proprietar.
Dar după ce casa a ars, apare o problemă.
Nu mai poți veni la mine indignat:
„Băi, dar eu unde dorm la noapte?”
Putem discuta. Te pot ajuta. Poate chiar ar trebui să te ajut. Dar trebuie să acceptăm măcar legătura dintre cele două momente.
Chibritul. Și lipsa acoperișului.
Asta este cauza și efectul.
Și poate că una dintre problemele noastre este tocmai asta:
stăm prost uneori la percepția realității.
Nu neapărat pentru că suntem proști. Ci pentru că realitatea are prostul obicei să fie mai complicată decât dorințele noastre.
Vrem salarii mai mari. Normal. Dar întrebăm și de unde vin banii?
Vrem taxe mai mici. Perfect. Dar atunci ce cheltuieli reducem?
Vrem spitale moderne. Foarte bine. Cât costă? Cine le construiește? Cine va lucra în ele?
Vrem pensii mai mari. Și eu vreau. Dar câți oameni muncesc, cât produc, cât colectează statul și cum arată populația peste douăzeci de ani?
Vrem o școală performantă. Excelent. Dar ce facem noi când copilul nu învață? Ce face profesorul? Ce face părintele? Ce face statul? Și cum măsurăm dacă după zece ani rezultatul este mai bun?
Asta este obsesia mea.
Ce produce ce?
Libertatea vine împreună cu factura
Avem dreptul la alegeri. Dar alegerile produc consecințe.
Dacă aleg să nu mă intereseze politica, este dreptul meu. Dar politicul va continua să se intereseze de salariul meu, taxele mele, școala copilului meu, drumul meu, spitalul meu și pensia mea.
Dacă aleg să nu verific ce distribui, este libertatea mea. Dar nu mai pot fi complet inocent când minciuna pe care am transmis-o ajunge adevăr în mintea altuia.
Dacă aleg permanent produsul cel mai ieftin, nu pot fi surprins la nesfârșit că producătorul de calitate dispare.
Dacă accept mica șmecherie atunci când îmi este favorabilă, va trebui să accept măcar posibilitatea ca aceeași șmecherie să fie folosită într-o zi împotriva mea.
Nu este morală de duminică.
Este cauză și efect.
Și aici apare una dintre ideile care mă obsedează:
avem foarte multe pretenții și, uneori, foarte puțină disponibilitate de a face ceva.
„Să facă statul.” „Să facă primarul.” „Să facă profesorul.” „Să facă părinții.” „Să facă Uniunea Europeană.” „Să facă patronii.” „Să facă angajații.” „Să facă cineva.”
Foarte bine.
Dar eu?
Eu ce fac?
Dacă strada este plină de gunoi și eu arunc ambalajul pe jos, nu mai am doar o problemă cu primăria. Am și o problemă cu Ionel.
Dacă spun că educația este praf, dar acasă copilul vede că eu n-am deschis o carte de douăzeci de ani și mă informez exclusiv din titlurile pe Facebook, poate Ministerul Educației nu este singurul suspect.
Dacă mă plâng că oamenii nu se implică, dar eu nu votez, nu întreb, nu scriu, nu semnalez, nu ajut, nu susțin și nu ridic un deget pentru nimic, s-ar putea să fi găsit o bucățică din explicație.
Nu toată.
Dar bucățica mea.
E foarte comod să fie întotdeauna „ei”
„Ei” fură. „Ei” mint. „Ei” au distrus școala. „Ei” au distrus economia. „Ei” ne-au făcut țara asta.
Uneori chiar ei poartă o responsabilitate enormă.
N-am de gând să dizolv răspunderea politicienilor într-un sirop de genul „suntem cu toții vinovați”.
Nu.
Cine are putere mai mare are și responsabilitate mai mare.
Cine gestionează miliarde din bani publici răspunde altfel decât omul care își conduce gospodăria.
Dar dacă explicația pentru România ar fi exclusiv „ei”, problema ar avea o rezolvare aproape elegantă.
Îi schimbăm pe „ei”.
Numai că i-am schimbat de mai multe ori.
Și a apărut un mic inconvenient.
Noi am rămas.
Cu aceleași reflexe. Aceeași memorie scurtă. Aceeași admirație secretă pentru „descurcăreț”. Aceeași indignare selectivă. Aceeași lege pe care o vrem foarte severă pentru ceilalți și puțin mai flexibilă când ajunge la noi.
Îl înjurăm pe politician că fură. După care întrebăm meseriașul:
„Șefu', fără factură cât e?”
Ne revoltă pilele. Dar când avem noi nevoie:
„Nu cunoști pe cineva acolo?”
Cerem meritocrație. Până când copilul nostru pierde în fața unuia mai bun. Atunci parcă merită analizate și „circumstanțele”.
Cerem lege. Până când legea ne încurcă pe noi.
Nu suntem monștri. Suntem oameni.
Tocmai asta este problema.
Și soluția.
Nici eu nu sunt în afara poveștii
Mi-ar fi foarte ușor să construiesc blogul acesta în jurul formulei:
„Uitați-vă ce proști sunt ceilalți.”
Ar funcționa. Internetul este construit aproape industrial pentru asta.
Numai că ar fi o minciună.
Am crezut și eu lucruri pentru că îmi convenea să le cred. Am avut certitudini care n-au rezistat. Am judecat prea repede. M-am lăsat impresionat. Am fost convins.
Și apoi realitatea mi-a dat peste ceafă cu fenomenul meu preferat:
cauză și efect.
De aici și propoziția care a ajuns până într-o melodie:
Îmi place.
Nu fiindcă îmi place să mă fac prost.
Ci pentru că spune ceva mult mai important:
pot admite că m-am înșelat.
Și omul care poate spune „m-am înșelat” nu este terminat.
Din contră.
Este din nou liber.
Nu mai trebuie să-și petreacă următorii zece ani inventând explicații pentru a apăra o prostie pe care a crezut-o în urmă cu zece ani.
Poate spune:
„Da. Am greșit.”
„Ce am învățat?”
„Ce fac diferit?”
În politică, nu cumpăra ambalajul. Întreabă ce este în cutie.
Aici regula cauzei și efectului devine obligatorie.
Politica are o tentație veche de când lumea:
să ofere efectul dorit și să ascundă cauza necesară.
„Îți dau.” „Îți măresc.” „Îți reduc.” „Îți construiesc.” „Nu vei plăti.” „Rezolv eu.”
Sună minunat.
Și uneori promisiunea poate fi perfect legitimă.
Dar înainte să credem politicianul — indiferent dacă este „al meu” sau „al tău” — mi-ar plăcea să deprindem reflexul:
Cum?
Cu ce bani?
În cât timp?
Are funcția pentru care candidează puterea legală să facă asta?
Ce trebuie schimbat?
Cine plătește diferența?
Ce se întâmplă dacă ipoteza economică nu se confirmă?
Un exemplu concret.
În campania „Planul Simion” au fost promovate apartamente începând de la 35.000 de euro, un milion de locuințe în zece ani și finanțare prezentată cu dobândă zero pentru cumpărător. În 2025, George Simion a spus ulterior că formula fusese o formă de „marketing” și că intenția privea locuințe accesibile/sociale; Factual a confruntat declarația cu materialele și contractele de campanie, care prezentau explicit prețurile locuințelor. (factual.ro)
Eu nu trebuie să-ți spun aici dacă îți place sau nu George Simion.
Nici dacă trebuie să-l votezi vreodată.
Întrebarea utilă este alta:
când cineva îți oferă un apartament la un preț mult sub ceea ce vezi în jur, prima reacție trebuie să fie speranța sau întrebarea „cum se poate face?”
Alt exemplu, din altă zonă politică.
În campania electorală din 2024, Marcel Ciolacu spunea despre TVA:
„Nu se mărește TVA-ul.”
Formularea a devenit memorabilă și prin afirmația că și-ar putea „tatua” angajamentul pe mână. În ianuarie 2025 a repetat public că TVA nu va fi majorat. (euronews.ro)
Ulterior, prin Legea 141/2025, cotele TVA au fost modificate începând cu 1 august 2025. La acel moment Ciolacu nu mai conducea Guvernul, deci nu folosesc exemplul ca să-i atribui lui măsura ulterioară. Îl folosesc pentru altceva: o propoziție politică absolută nu anulează deficitul, bugetul, economia, schimbarea guvernului sau aritmetica. (anaf.mfinante.gov.ro)
Asta vreau să învăț eu din astfel de exemple.
Nu:
„Simion minte.”
Nu:
„Ciolacu minte.”
Ci:
Ionel, nu mai cumpăra certitudinea înainte să verifici mecanismul.
Când întâlnești rețeta demagogică — beneficiu foarte clar, vinovat foarte clar, soluție foarte simplă, cost foarte neclar — ridică mâna.
Și întreabă.
Cum?
Dacă există răspuns solid, discutăm.
Dacă în locul răspunsului apare dușmanul poporului, conspirația, patriotismul, emoția, insulta sau „aveți încredere în mine”...
mai întreb o dată:
Cum?
Nu pentru că sunt mai deștept.
Ci pentru că m-am fript.
De ce „Părerolog de serviciu”?
Numele este intenționat.
Românii avem păreri.
Multe.
Despre fotbal. Educație. Justiție. Economie. Medicină. Politică. Război. Inteligență artificială.
Dacă mai avem cinci minute libere, probabil rezolvăm și Orientul Mijlociu până vine cafeaua.
Eu nu fac excepție.
Sunt părerolog.
Dar încerc să introduc o regulă.
Înaintea părerii, faptul.
Ce știm? De unde știm? Ce nu știm? Ce este fapt? Ce este interpretare? Ce spune o tabără? Ce spune cealaltă? Ce omite fiecare? Care este cauza? Care este efectul?
Și mai ales:
dacă eu sunt cel care se înșală?
Pentru mine, gândire critică nu înseamnă să nu mai crezi nimic.
Asta este doar neîncredere cu costum intelectual.
Gândirea critică înseamnă să fii dispus să verifici inclusiv lucrurile pe care vrei să le crezi.
Mai ales pe acelea.
Nu caut partidul perfect și nici Mesia administrativ
Am o problemă cu galeriile.
Cu orice galerie în care „ai noștri” pot face exact lucrul pentru care ieri îi condamnam pe „ai lor”.
Atunci nu mai avem principii.
Avem tricouri.
Dacă omul pe care îl simpatizez spune o prostie, rămâne o prostie.
Dacă omul pe care nu îl simpatizez spune un lucru adevărat, adevărul nu se transformă în minciună pentru că a ieșit din gura greșită.
Pare banal.
În practică ne iese extraordinar de greu.
Nu cred în omul providențial care vine într-o dimineață, trage draperiile de pe România și anunță:
„Gata, băieți. De astăzi funcționăm.”
Dar am aceeași problemă și cu extrema opusă:
„Nu se mai poate face nimic.”
Pentru că propoziția asta este seducătoare.
Ne absolvă.
Dacă nu se poate face nimic, nu mai trebuie să fac nimic.
Pot sta liniștit. Pot comenta. Pot înjura. Pot aștepta.
Și după aceea mă pot plânge că nimeni nu face nimic.
Este un sistem aproape perfect.
Doar că nu produce nimic.
Nu vreau numai drepturi. Vreau să înțeleg și responsabilitatea.
Drepturile sunt fundamentale.
Dar societatea în care fiecare vorbește numai despre ce i se cuvine lui și nimeni despre ce datorează celuilalt devine repede o colecție de pretenții concurente.
Vreau să fiu respectat. Trebuie să respect.
Vreau școală bună. Trebuie să-mi fac partea de părinte.
Vreau servicii publice bune. Trebuie să-mi plătesc obligațiile și să cer socoteală pentru bani.
Vreau politicieni mai buni. Trebuie să mă intereseze cine sunt oamenii pe care îi aleg.
Vreau adevăr. Trebuie să fiu dispus să-l accept și când nu-mi convine.
Vreau libertate. Trebuie să accept și libertatea celui care nu seamănă cu mine.
Aici cred că începe maturitatea socială.
Nu când obținem tot ceea ce vrem.
Ci când înțelegem că aproape fiecare lucru pe care îl vrem vine împreună cu o condiție, o obligație, un cost sau o limită.
Din nou.
Cauză și efect.
Și atunci, ce fac eu aici?
Nu vreau să vă spun ce trebuie să gândiți.
Ar fi destul de comic să vorbesc despre gândire critică și apoi să vă livrez gândirea gata ambalată.
Vreau să fac altceva.
Să iau o afirmație. Să caut faptele. Să văd ce nu se leagă. Să caut cauza. Să urmăresc efectul. Să pun întrebarea incomodă. Să vă spun ce cred eu.
Și să existe permanent posibilitatea ca unul dintre voi să vină cu un argument mai bun și să spună:
„Ionel, aici ai dat-o în gard.”
Iar dacă are dreptate:
am dat-o în gard.
Nu trebuie să mor apărând bara de protecție.
„Eu ce aș face?”
Este întrebarea cu care am pornit.
Nu:
„Trebuie luate măsuri.”
Expresia asta este refugiul național al omului care nu știe ce măsuri.
Eu vreau altceva.
Dacă decizia ar fi a mea:
Ce aș face? Cât costă? De unde iau banii? Ce sacrific? Cine pierde? Cine câștigă? Care este efectul secundar? Cum măsor rezultatul? Și unde pot să greșesc?
Pentru că o soluție fără cost este, de regulă, slogan.
Dar încep să cred că lipsește încă o întrebare.
Una poate mai importantă decât prima.
Și noi ce facem?
Nu numai politicianul. Nu numai profesorul. Nu numai patronul. Nu numai statul. Nu numai „ceilalți”.
Noi.
Aici cred că începe România de mâine.
Nu în slogan. Nu într-un clip electoral cu steagul fluturând artistic în spate. Nu într-o postare cu „La mulți ani, România!” pe 1 Decembrie, după care pe 2 decembrie revenim liniștiți la „lasă că merge și așa”.
România de mâine începe cu felul în care înțelegem România de azi.
Cu ce acceptăm. Cu ce verificăm. Cu ce distribuim. Cu ce premiem. Cu ce tolerăm. Cu ce refuzăm. Și cu partea noastră din cauză.
Nu vreau o comunitate care să-mi dea dreptate
Dacă într-o zi fiecare articol de aici va avea dedesubt numai:
„Bravo, Ionel!”
„Exact!”
„Adevărat!”
o să încep să mă îngrijorez.
Nu vreau galerie nici pentru mine.
Spune-mi unde greșesc. Arată-mi sursa pe care am ratat-o. Arată-mi contradicția. Dacă argumentul meu este prost, atacă argumentul.
Nu trebuie să fim de acord.
Dar mi-ar plăcea să putem avea o regulă comună:
nu trebuie să fim de acord. Trebuie să fim dispuși să verificăm.
Și încă una:
nu trebuie să fim identici ca să ne respectăm.
Pentru că nu suntem.
Suntem unici.
Și poate că societatea sănătoasă nu este aceea în care toți gândim la fel.
Ar fi și puțin înfricoșător.
Este aceea în care putem fi diferiți fără să ne transformăm reciproc în dușmani.
De ce să distribui ceva de aici?
Nu pentru trafic.
Traficul este un număr.
Zece mii de oameni care intră, ies și uită totul după două minute nu reprezintă revoluția culturală pe care probabil și-ar imagina-o bloggerul din mine.
Distribuie numai când se întâmplă altceva.
Când citești și spui:
„Băi, aici mă regăsesc.”
Sau:
„Nu sunt de acord cu ăsta, dar întrebarea e bună.”
Sau chiar:
„Frate, auzi ce zice ăsta de noi.”
Atunci trimite-l.
Unui prieten. Unui coleg. Unui profesor. Unui politician. Unui om care probabil va înjura jumătate din text și se va gândi la cealaltă.
Pentru că nu vreau să circul eu.
Vreau să circule întrebarea.
Și da, există și problema banilor
Internetul ne-a obișnuit cu una dintre cele mai frumoase iluzii moderne:
totul este gratis.
Nu este.
Documentarea costă timp. Uneltele costă. Producția costă. Promovarea costă. Încercarea de a face ca un articol să iasă din cercul celor șapte oameni care mă cunosc costă.
Eu pot pune munca. Pot căuta. Pot scrie. Pot trimite articolul unui minister. Unui parlamentar. Unui inspectorat. Unei organizații. Unei redacții.
Pot întreba:
„Bun. Ce facem?”
Dar dacă ideea trebuie să ajungă la zece mii, cincizeci de mii sau o sută de mii de oameni, numai încăpățânarea mea s-ar putea să nu fie suficientă.
De aceea există posibilitatea de a susține financiar proiectul.
Dar vreau să fie limpede.
Nu cumperi părerea mea.
Dacă pui zece lei aici, cei zece lei nu cumpără concluzia articolului următor.
Dacă o companie sprijină proiectul, nu cumpără tăcerea mea.
Nu cumpără un articol favorabil.
Nu cumpără dreptul de a spune:
„Pe ăștia lasă-i, că ne-au ajutat.”
În secunda în care banii cumpără opinia, blogul acesta poate fi închis.
Și economisim cu toții timpul.
Banii trebuie să cumpere altceva:
posibilitatea ca proiectul să existe și ideea să ajungă mai departe.
Atât.
Și vreau ca lucrurile astea să fie transparente.
Cât intră. Cât se cheltuie. Pe ce.
Dacă la început scrie:
Contribuții: 0 lei.
Foarte bine.
Zero este un număr extrem de cinstit.
Nu promit că schimb România
Ar fi ridicol.
Sunt un om cu un blog.
Nu Napoleon cu Wi-Fi.
Dar există o prostie aproape la fel de mare ca aceea de a crede că eu voi schimba România.
Să cred că, pentru că nu pot schimba totul, nu merită să schimb nimic.
Pot verifica un fapt. Pot demonta o afirmație falsă. Pot descoperi că eu am greșit. Pot pune o întrebare. Pot cere unui responsabil public un răspuns. Pot publica răspunsul. Pot publica și faptul că nu a venit răspunsul. Pot propune o soluție. Tu poți găsi una mai bună. Un om poate distribui. Altul poate pune zece lei. Un profesor poate folosi o idee. Un părinte poate întreba ceva ce ieri nu întreba. Un politician poate ignora mesajul. Sau poate nu-l ignoră.
Niciuna dintre aceste mici acțiuni nu schimbă singură România.
Dar România nu este altceva decât suma a milioane de astfel de acțiuni.
Asta este iar povestea mea preferată.
Cauză și efect.
Poate asta este, de fapt, cauza pe care vreau s-o susțin
Nu Ionel Balica.
Nu „Părerolog de serviciu”.
Nu încă un blog.
Ci o idee.
Să nu ne mai lăsăm gândirea la garderobă înainte să intrăm în societate.
Să ne asumăm consecințele propriilor alegeri. Să cerem respect, dar să-l și oferim. Să vrem drepturi fără să uităm responsabilitatea. Să acceptăm că omul diferit de noi are exact aceeași demnitate. Să nu ne închinăm unui partid. Să nu confundăm speranța cu dovada. Să nu cumpărăm promisiunea fără să întrebăm cine plătește factura. Să nu așteptăm permanent:
„Să facă cineva.”
Și să avem curajul, din când în când, să întrebăm:
Eu ce am făcut?
Vreau să trăiesc bine. Vreau să trăiești bine. Vreau ca școala să ofere copiilor noștri o șansă reală. Vreau să fim respectați. Vreau să respectăm. Vreau să fim liberi. Vreau să tolerăm libertatea celui diferit. Vreau să nu ne lăsăm prostiți atât de ușor.
Și când ne lăsăm — pentru că se va mai întâmpla — să avem măcar inteligența și autoironia să spunem:
„Io, prost că am crezut.”
Și după aceea să nu repetăm exact același lucru.
Dacă ai ajuns până aici, acum știi de ce articolul a fost lung.
Nu încercam să-ți cer o donație.
Încercam să-ți explic ce ai susține.
Nu încercam să-ți cer un share.
Încercam să-ți explic ce ai distribui.
Dacă nu te regăsești în nimic din toate astea, este în regulă.
Nu pune bani.
Nu distribui.
Chiar prefer asta unei susțineri din politețe.
Dar dacă undeva, citind, ai avut măcar o dată reacția:
„Băi, asta mă enervează și pe mine.”
sau:
„Asta fac și eu.”
sau:
„Exact în România asta aș vrea și eu să trăiesc.”
atunci poate că proiectul acesta nu mai este doar despre omul care îl scrie.
Dacă simți că întrebarea merită să ajungă și la altcineva, trimite articolul.
Poate doar cu mesajul:
„Frate, citește asta. Cred că vorbește și despre noi.”
Iar dacă vrei să faci mai mult, poți pune și prețul unei cafele în proiect.
Nu pentru statuia lui Ionel Balica.
Vă rog.
Ar ieși urâtă și ne-ar costa inutil soclul.
Ci pentru documentare. Pentru promovare. Pentru ca întrebările să ajungă la oameni la care singure poate nu ajung.
Eu voi continua să fac partea mea.
Să caut. Să întreb. Să verific. Să mă îndoiesc. Să mă enervez. Să mai fac mișto când absurdul o cere. Să spun ce cred și de ce cred. Să accept când argumentul altuia este mai bun.
Și să încerc să nu uit niciodată palma aia peste ceafă care mă trezește periodic:
cauză și efect.
Pentru că poate România nu ni se întâmplă pur și simplu.
Poate că, puțin câte puțin, în fiecare zi, o facem și noi.
Iar după ce terminăm de spus ce trebuie să facă președintele, premierul, parlamentarul, primarul, profesorul, patronul, vecinul și toți ceilalți...
poate merită să rămânem câteva secunde cu întrebarea care începe să mi se pară mai importantă decât toate:
Bun. Și noi ce facem?
Comentarii
Trimiteți un comentariu