Despre

Mă numesc Ionel Balica și, dacă ar fi să-mi rezum traseul profesional într-o singură frază, probabil ar suna cam așa: am început cu presa, viața m-a plimbat prin tot felul de meserii, iar după aproape trei decenii m-am întors exact de unde plecasem.

Un fel de cerc complet. Sau, dacă vreți o imagine mai sinceră, ca un cățel care aleargă după propria coadă și, după treizeci de ani, constată foarte mulțumit că tot acolo era.

Am terminat Colegiul Național C.D. Loga din Timișoara, promoția 1996, profil uman. Foarte uman, într-adevăr: câțiva ani mai târziu aveam să descopăr filosofia existențială a sacului de ciment și metafizica lopeții pe un șantier.

Profil uman și salahor în construcții — iată flexibilitatea sistemului de învățământ românesc demonstrată practic. Ha, ha.

Numai că relația mea cu presa începuse deja înainte să termin liceul.

Între 1993 și 1996 am colaborat ca redactor cu Radio Timișoara și Realitatea Bănățeană, iar la revista Adio Singurătate am fost redactor-șef.

Eram tânăr, aveam energie, aveam păreri — partea asta, după cum se vede, nu s-a vindecat nici până astăzi — și credeam că presa este locul în care poți pune întrebări și scrie ceea ce vezi.

Apoi am început să descopăr și partea mai puțin romantică a meseriei.

„Despre cutare nu putem scrie, că nu mai avem intrare.”

„Despre firma asta mai bine nu, că nu mai primim publicitate.”

Genul acela de propoziții care îți explică foarte repede că între libertatea presei din manual și libertatea presei care trebuie să-și plătească facturile există uneori o distanță considerabilă.

Și, ca să fie tabloul complet, salariile din perioada aceea glorioasă a tranziției nu reușeau întotdeauna performanța extravagantă de a acoperi nici măcar chiria.

Idealurile sunt frumoase. Proprietarul apartamentului avea însă o concepție ceva mai materialistă despre viață.

Omul de la care am învățat presa

Un rol important în acei ani l-a avut Nicolaie Parvu, pe care îl consider mentorul meu în presă.

Relația noastră a devenit, în timp, mult mai apropiată decât una strict profesională. În 1997, când s-a născut fiica mea, Nicolaie a devenit și nașul ei de botez.

Asta nu înseamnă că eram întotdeauna de acord.

Dimpotrivă.

Era puternic influențat de experiența și convingerile generației sale și îl privea pe Ion Iliescu cu o admirație pe care eu nu am împărtășit-o întotdeauna. A scris inclusiv cărți despre el, iar discuțiile noastre politice nu erau tocmai ședințe de confirmare reciprocă.

Dar poate tocmai aici am primit una dintre lecțiile care mi-au rămas.

Un mentor nu trebuie să te învețe ce să gândești. Ar trebui să te învețe suficient de bine încât, la un moment dat, să ai curajul să-l contrazici.

L-am respectat pentru ceea ce m-a învățat fără să simt că trebuie să-i moștenesc și toate convingerile.

Privind în urmă, probabil că am învățat mai mult din diferențele dintre noi decât aș fi învățat dacă am fi fost de acord la fiecare propoziție.

Apoi a venit viața

La un moment dat am renunțat la presă.

Nu pentru că m-am trezit într-o dimineață cu revelația că marea mea chemare este să devin agent comercial sau să car materiale pe un șantier.

Pur și simplu voiam să-mi întemeiez o familie și trebuia să o și întrețin.

Așa că am făcut ce fac foarte mulți oameni atunci când idealurile întâlnesc factura de întreținere: m-am dus acolo unde munca putea plăti facturile.

Am lucrat în construcții, comerț, imobiliare, publicitate și prin alte domenii. Am fost agent comercial, agent imobiliar, agent de publicitate și probabil încă vreo două-trei feluri de agent pe care memoria mea a decis, din milă, să le arhiveze.

Nu regret perioada asta.

Am cunoscut patroni și muncitori, oameni cu bani și oameni fără bani, clienți care își respectau cuvântul și oameni care descopereau brusc că nu-și mai amintesc ce promiseseră.

Privind lucrurile acum, poate că a fost o pregătire destul de bună pentru a scrie despre politică.

Între timp mi-am întemeiat familia pe care mi-o doream. Am trei copii — o fată și doi băieți — și sunt mândru de ei.

Când ai trei copii, expresia „urmează-ți pasiunea” capătă și o dimensiune foarte practică. Sigur că îți urmezi pasiunea. După ce ai plătit mâncarea, locuința, hainele, școala și toate celelalte detalii lipsite de poezie.

Și uite că m-am întors

Copiii au crescut. Viața s-a mai așezat. Iar lumea s-a schimbat enorm față de anii în care am intrat prima dată într-o redacție.

Atunci, dacă voiai să publici ceva, aveai nevoie de hârtie, tipografie, distribuție, bani și, de cele mai multe ori, de aprobarea cuiva.

Astăzi ai nevoie de un calculator, internet și suficientă încăpățânare încât să crezi că mai există cineva dispus să citească.

Așa că, la 52 de ani, m-am întors la prima mea dragoste: scrisul și jurnalismul independent.

Poate că sunt puțin ramolit dacă mai cred în articole într-o epocă în care TikTok îți cere să rezolvi o problemă națională în 23 de secunde, preferabil cu subtitrare mare, un gest dramatic și muzică pe fundal.

Dar încă mai cred că există lucruri care nu pot fi explicate într-un swipe.

Și încă mai cred că există oameni care nu vor doar să li se spună ce să creadă, ci vor să înțeleagă de ce.

Pentru acei oameni scriu.

De ce „Părerolog de serviciu”?

Pentru că mi s-a părut mai cinstit.

România nu duce lipsă de oameni care știu cu precizie absolută ce trebuie făcut în economie, fotbal, geopolitică, educație, medicină și, evident, politică.

Eu măcar recunosc de la început: am păreri.

Doar că încerc să nu mă opresc la ele.

Pe blog vreau să pornesc, pe cât posibil, de la fapte verificabile, să le trec prin filtrul bunului-simț, să pun întrebarea care poate deranjează și apoi să spun ce cred eu.

Uneori serios. Uneori ironic. Alteori ceva mai acid.

Și, când merit, și cu puțină autoironie.

Pentru că este foarte ușor să explici cât de proști sunt ceilalți. Devine mai interesant când îți amintești câte prostii ai făcut și tu.

Nu pretind că dețin adevărul.

Dacă aș ajunge să cred asta, probabil ar fi momentul să candidez.

De ce jurnalism independent?

Poate tocmai pentru că de aici am plecat.

După atâția ani, încă îmi amintesc propozițiile acelea: „despre ăsta nu”, „despre firma asta mai bine nu”, „pierdem publicitatea”.

Astăzi tehnologia îmi oferă un lux pe care nu-l aveam atunci: pot publica fără tipografie, fără distribuitor și fără să cer voie unei redacții.

Asta nu înseamnă că sunt neutru.

Un om care scrie opinii și pretinde că nu are nicio perspectivă personală mă face întotdeauna puțin suspicios.

Dar încerc să fiu independent de tabere.

Pot critica astăzi PSD și mâine pe cei care critică PSD. Pot fi de acord cu un politician într-un subiect și să-l contrazic în următorul.

Nu vreau să primesc un set de opinii gata ambalate odată cu apartenența la o tabără.

Pentru mine, libertatea înseamnă inclusiv să pot spune despre aceeași persoană:

„Aici ai dreptate.”

și, două zile mai târziu:

„Aici vorbești prostii.”

Fără să simt nevoia să-mi schimb și tricoul de suporter.

România de mâine

Am trăit suficient cât să văd România comunistă, Revoluția, tranziția și destule variante de „de data asta va fi altfel”.

La Revoluție am câștigat libertatea de a vorbi.

Cred însă că libertatea trebuie apărată și într-un mod ceva mai puțin spectaculos: prin libertatea de a gândi cu propriul cap.

Politicienii vor votul nostru. Companiile vor banii noștri. Televiziunile vor atenția noastră. Rețelele sociale vor timpul nostru. Algoritmii învață ce ne enervează suficient încât să mai rămânem zece minute pe ecran.

Toată lumea vrea ceva.

Asta nu înseamnă că trebuie să vedem conspirații după fiecare colț.

Înseamnă doar că mi se pare sănătos să întrebăm din când în când:

Cine îmi spune asta? De ce? Ce câștigă? Și este adevărat?

De aici vine și ideea de „România de mâine”.

Nu pentru că eu aș avea într-un sertar proiectul perfect pentru țară. Dacă l-aș avea, probabil eram deja invitat seară de seară la televizor, unde aș explica foarte grav cum se repară România între două pauze publicitare.

Eu încă mai cred doar că o societate ceva mai sănătoasă începe cu oameni care pun întrebări, inclusiv întrebări care le strică propriile certitudini.

Poate că la 52 de ani este naiv.

Poate este nostalgia primei mele meserii.

Poate am ajuns la vârsta la care omul începe să se întoarcă la lucrurile pe care le-a abandonat atunci când trebuia să plătească facturi.

Sau poate este doar un moft.

Un fel de criză a vârstei mijlocii, numai că în loc să-mi cumpăr o motocicletă mi-am făcut un blog.

Financiar, nu știu dacă am ales varianta mai inteligentă.

Dar măcar aici, dacă mă răstorn, sper să nu fie nevoie de ambulanță.

Ionel Balica