IO, PROST CĂ AM CREZUT! — Nu-s cântăreț. Nici compozitor. Dar versurile sunt ale mele.
Să lămurim ceva de la început, ca să nu existe confuzii.
Nu mă pretind cântăreț.
Nici compozitor.
Ba, dacă mă bazez pe singura evaluare muzicală serioasă din viața mea, probabil că ar trebui să stau la o distanță regulamentară de orice microfon.
Eram în școală și se făceau selecțiile pentru cor. Profesorul meu de muzică, Nicolaie Pușcaș, îi chema pe elevi pe rând să cânte câteva note. Vine și rândul meu.
Am cântat.
Omul a deschis ochii mari, m-a privit câteva secunde și mi-a dat unul dintre cele mai sincere verdicte pe care le-am primit vreodată:
„Noi facem corul școlii. Nu vrem să facem echipe de speriat mistreții din lanurile de porumb.”
Cariera mea muzicală s-a încheiat înainte să înceapă.
Și, după atâția ani, trebuie să recunosc: omul avea ureche muzicală.
Atunci ce caut eu cu o melodie?
Versurile.
Acolo e toată povestea.
„IO, PROST CĂ AM CREZUT!” nu s-a născut din ambiția de a mă transforma, peste noapte, în artist. Nici din ideea că România stătea cu sufletul la gură așteptând să-i ofer eu un refren.
S-a născut dintr-o constatare mult mai simplă și ceva mai dureroasă:
de câte ori ni s-a spus că „de data asta va fi altfel”?
Și de câte ori am crezut?
În politicieni.
În șmecherul care ne-a explicat că „știe el o combinație”.
În omul care ne-a promis că rezolvă.
În reclama care ne-a spus că produsul ne schimbă viața.
În discursul frumos ambalat.
În soluția miraculoasă.
În câte o gogoașă servită atât de convingător, încât aproape că ne-am supărat pe cel care încerca să ne spună că e doar aluat cu aer.
Apoi, după ce trece entuziasmul, rămâne constatarea:
Io, prost că am crezut.
Problema e că „prostul” din cântec nu este întotdeauna celălalt
Aici începe autoironia.
Pentru că este foarte comod să scrii despre prostia altora.
E chiar reconfortant.
Stai în fotoliu, te uiți în jur și descoperi cu uimire că țara este plină de oameni ușor de păcălit — numai tu ai scăpat neatins.
Eu n-am vrut asta.
În cântec, primul pe care îl pun la zid sunt chiar eu.
Eu am crezut.
Eu am înghițit explicații.
Eu am sperat că poate, de data asta, omul care promite chiar vorbește serios.
Eu am confundat uneori siguranța cu competența, tupeul cu inteligența și ambalajul cu marfa.
De aici vine „IO”.
Nu „voi, proștilor, că ați crezut”.
Nu „ei, fraierii”.
Ci:
„Io, prost că am crezut.”
Și tocmai de aceea răspunsul corului mi se pare important:
„Și noi la fel. Dar voi?”
Pentru că aici gluma încetează să mai fie doar despre mine.
Poate că avem o problemă cu rușinea de a recunoaște că am fost păcăliți
Omul acceptă greu că a greșit.
Cu atât mai greu acceptă că a fost prostit.
Pentru că, în mintea noastră, dacă spunem „m-a păcălit”, parcă recunoaștem automat „sunt prost”.
Și atunci preferăm să mergem înainte.
Să apărăm alegerea.
Să inventăm explicații.
Să spunem că „oricum ceilalți erau mai răi”.
Să găsim justificări.
Numai să nu rostim propoziția simplă:
Am crezut ceva și m-am înșelat.
Dar poate că adevărata prostie nu este să fii păcălit o dată.
Adevărata prostie începe când realitatea îți arată că ai fost păcălit și tu continui să aplauzi doar fiindcă te-ai atașat de propria alegere.
Eu am fost păcălit.
Probabil voi mai fi.
Diferența pe care încerc s-o fac este să mă întreb ceva mai repede:
„Băi, Ionel, nu cumva iar te lași prostit?”
Nu funcționează întotdeauna.
Dar măcar există întrebarea.
Și dacă asta chiar ne definește?
Aici e partea care mă interesează cel mai mult.
Nu știu dacă versurile astea descriu România sau doar România pe care o văd eu.
Nu știu dacă „merge și-așa”, „lasă că mă descurc”, „știu eu pe cineva”, „vedem noi”, „se rezolvă” și eterna speranță că poate de data asta nu mai suntem noi cei fraieriți sunt doar clișee sau chiar ceva mai adânc în felul nostru de a funcționa.
Ne definește asta ca nație?
Sau e doar o colecție de frustrări personale pe care le-am pus în versuri și le-am botezat „realitate românească”?
Aici chiar vreau contradicție.
Nu aplauze.
Nu „bravo, Ionel”.
Dacă am bătut câmpii, spuneți-mi.
Dacă sunt invențiile mele, spuneți-mi.
Dacă generalizez nedrept, spuneți-mi.
Dacă recunoașteți România în versurile astea, spuneți-mi și asta.
Comentariile sunt deschise fără menajamente.
Merge și cu ironie.
Merge și cu sarcasm.
Merge chiar și cu înjurături, dacă asta e forma sinceră în care vine reacția.
Am o singură rugăminte:
de mama să nu vă luați.
Ea n-are nicio vină că fiul ei, după ce a ratat corul școlii, s-a apucat câteva decenii mai târziu să scrie versuri despre români.
Muzica este instrumentul. Mesajul este în cuvinte.
Melodia a fost realizată cu ajutorul inteligenței artificiale.
Nu ascund asta și nici n-aș avea vreun motiv s-o fac.
Tehnologia îmi permite să pun niște versuri într-o formă pe care eu, cu performanțele vocale constatate încă din școală de profesorul Nicolaie Pușcaș, n-aș fi putut s-o produc singur fără riscuri serioase pentru fauna agricolă din România.
Dar versurile sunt ale mele.
Ideea este a mea.
Autoironia este a mea.
Și întrebarea este a mea:
De câte ori trebuie să fim păcăliți până începem să recunoaștem mecanismul înainte să ajungem din nou la „Io, prost că am crezut”?
Nu vreau să vă conving că am făcut o capodoperă muzicală.
Ar fi culmea.
Vreau doar să ascultați cuvintele.
Și, dacă la un moment dat vă scapă un zâmbet când auziți „Io, prost că am crezut”, întrebați-vă imediat după:
„De cine râd acum? De Ionel sau puțin și de mine?”
Clipul este aici:
Iar dacă, după ce-l ascultați, vi se pare că mai există cineva care ar trebui să-l audă, nu trebuie să inventați vreun mesaj sofisticat.
Trimiteți-i pur și simplu linkul și scrieți:
„Frate, auzi ce zice ăsta de români.”
După aia lăsați-l pe el să decidă dacă ăsta sunt eu, suntem noi sau am luat-o eu razna.
Eu mi-am recunoscut partea.
Și voi?
Comentarii
Trimiteți un comentariu