Suntem pe podium. Locul 3, de la coadă
„De la Nistru pân’ la Tisa, noi am picat la PISA.”
Eminescu să mă ierte pentru adaptare, dar după rezultatele PISA 2025, publicate pe 8 septembrie 2026, cam asta mi-a venit în minte.
La testare au participat elevi din 91 de țări și economii. Iar noi? Suntem pe podium. Numai că ne-am urcat pe el pe ușa din spate.
După scorurile medii, România are al treilea cel mai mic rezultat din Uniunea Europeană în fiecare dintre cele trei probe principale PISA. Sub noi mai sunt Bulgaria și Cipru: 425 de puncte la științe, 419 la matematică și 413 la citire.
Dar, sincer să fiu, punctele astea îmi spun prea puțin dacă le las singure pe masă. Mai ușor înțeleg altceva: 52% dintre elevii români de 15 ani sunt sub nivelul de bază la matematică, 48% la citire și 46% la științe.
Aici începe, pentru mine, povestea.
Pentru că este foarte simplu să spunem: „Școala românească este proastă.” Și gata. Am rezolvat problema în cinci cuvinte. Profesorii dau vina pe părinți, părinții pe profesori, toată lumea pe Minister. Ministerul face o reformă, după câțiva ani mai face una, probabil ca s-o repare pe prima. Schimbăm manualele, ministrul, examenele, mai mutăm ceva prin programă și, când apar următoarele rezultate PISA, ne mirăm iar.
Eu nu vreau să dau vina nici pe profesori, nici pe părinți și cu atât mai puțin pe copii. Vreau doar să mă uit la rezultat și să mă întreb, la cât mă duce capul — că și eu, la rândul meu, am trecut prin școala românească, deci am și eu circumstanțe atenuante — cum naiba am ajuns aici?
Copilul de azi va fi adultul de mâine
După 12 ani de școală, diploma e în mână. Și vine întrebarea pe care parcă n-a pus-o nimeni suficient de des: „Bun. Și tu ce știi să faci?”
Piesa de mai jos s-a născut din aceeași întrebare ca articolul. Cu puțină manea, puțină doină, ceva TikTok și destulă autoironie cât să mă includ și pe mine în statistică: „De la Nistru pân’ la Tisa, noi am picat la PISA.”
Nu e un cântec împotriva profesorilor, părinților sau elevilor. E despre diferența dintre a învăța pe de rost și a înțelege la ce îți folosește ce ai învățat. Pentru că diploma poate sta foarte frumos pe perete. Viața, din păcate, mai are prostul obicei să pună și întrebări practice.
Se folosește foarte mult expresia „analfabet funcțional”. Sună urât, aproape ca o insultă. Dar nu vorbim despre un copil care nu știe alfabetul. Poate să citească. Problema apare când trebuie să înțeleagă ce a citit și să știe ce să facă mai departe cu informația.
Adică nu doar „Citește!”, ci „Ai înțeles ce ai citit?”
Și aici începe să mă sperie statistica.
Pentru că acel copil de 15 ani nu va rămâne copil. Peste 10, 15 sau 20 de ani va fi adult. Va fi mecanic, vânzător, funcționar, polițist, inginer, avocat, profesor. Unii vor fi și medici.
Nu spun că un rezultat prost la PISA înseamnă că acel copil va deveni medicul care mă va opera la piciorul greșit. Ar fi absurd. Dar mă întreb ca prostu’: dacă nu rezolvăm astăzi problema omului care citește fără să înțeleagă, chiar vrem să aflăm peste 20 de ani unde apar efectele?
Eu, unul, dacă ajung pe masa de operație, prefer ca omul care citește în fișa mea „piciorul drept” să înțeleagă că este vorba despre piciorul drept. Nu despre stângul.
Exemplul poate fi tras de păr. Problema nu este.
Copiii despre care vorbim astăzi sunt oamenii de la care vom cumpăra servicii mâine. Noi vom fi clienții, pacienții, beneficiarii sau, Doamne ferește, victimele felului în care i-am pregătit.
Cu alte cuvinte, educația lor nu este doar problema lor.
Este și viitorul nostru.
Profesorii, banii și vocația
Se spune foarte des că profesorii nu sunt suficient de motivați financiar. Tot ce este posibil. Cine nu vrea să câștige mai bine? Și eu vreau. Probabil și cel care citește articolul ăsta vrea. Dacă există cineva care dorește sincer să câștige mai puțin, îl rog să-mi scrie. Merită studiat.
Nu cred că profesorul trebuie să trăiască din vocație, aer curat și aplauzele de la serbarea de sfârșit de an.
Dar mă întreb iar ca prostu’.
Un bucătar cu har, dacă îi dai câțiva cartofi, o ceapă și niște sare, poate să facă o mâncare foarte bună. Dacă îi dai ingrediente mai bune, o bucătărie modernă și ustensile mai bune, probabil va face una și mai bună. Dar dacă omul nu știe sau nu-i place să gătească, poți să-i umpli frigiderul cu cele mai scumpe ingrediente din lume.
Tot nu-l faci bucătar.
Cel mult ai un frigider foarte bine dotat.
Poate că aici este o parte din problemă: banii pot ajuta un profesor bun, dar banii nu pot cumpăra vocație.
La noi, meditațiile au devenit aproape parte din sistemul de învățământ. Au intrat până și în folclorul politic. Fostul președinte Klaus Iohannis, profesor la bază, explica în 2014 că o parte din banii folosiți pentru prima locuință proveniseră din economiile făcute inclusiv din meditații. Folclorul românesc a simplificat apoi povestea până la celebra variantă cu „șase case din meditații”.
Noi avem talentul ăsta: dintr-o explicație de zece minute facem o propoziție care încape într-un banc.
Bun. Deci se pot face bani și în educație. Și atunci mă întreb dacă problema este numai banul.
Pentru că vedem și în alte domenii oameni foarte bine plătiți care nu devin automat nici mai competenți, nici mai morali. Avem funcții la stat plătite cu sume pe care foarte mulți români nici nu le visează și tot avem scandaluri. Avem medici bine plătiți și continuăm să vedem cazuri în care unii sunt prinși luând șpagă.
Deci poate că ecuația „mai mulți bani = automat mai multă responsabilitate” nu funcționează chiar atât de simplu.
Dacă ar funcționa, la câteva salarii pe care le plătește statul român am fi deja Elveția. Poate Elveția cu mici, dar tot Elveția.
Și aici ajung la ceva și mai incomod.
Noi vorbim despre profesori ca și cum fiecare om care ajunge profesor a visat de mic să intre într-o clasă și să învețe copii. Probabil sunt foarte mulți așa. Am avut și eu profesori pe care îi țin minte după zeci de ani tocmai pentru că se vedea că le plăcea ce făceau.
Dar sigur există și oameni care au ajuns profesori conjunctural. Poate familia a spus că este bine. Poate societatea a spus că este o meserie respectată. Poate aceea a fost facultatea. Poate acolo s-a găsit un loc de muncă. Poate a contat și perspectiva meditațiilor. Poate, pur și simplu, viața l-a dus acolo.
Nu-i condamn. Doamne ferește, nici traseul meu profesional n-ar putea fi folosit drept demonstrație de linie dreaptă.
Dar apare o întrebare:
Cum poate un profesor să descopere pasiunea unui copil dacă el însuși nu și-a descoperit-o niciodată pe a lui?
Poate că și de aici ar trebui să înceapă reforma. Nu cu încă un manual, încă o materie sau încă un formular. La formulare ne pricepem. Dacă hârtiile educau copii, eram probabil campioni mondiali.
Ci cu întrebarea:
La ce este bun copilul ăsta? Ce-i place? Ce îl face curios? Ce face cu plăcere fără să stea cineva în spatele lui cu nota?
Nu putem fi toți David Popovici
Trebuie să înțelegem, odată pentru totdeauna, ceva: nu putem fi toți David Popovici. Nu putem fi toți Hagi. Nu putem fi toate Nadia Comăneci.
Nu putem fi toți medici, avocați, mari antreprenori, artiști sau te miri ce alte „vârfuri”.
Nu este resemnare.
Este realitate.
Suntem unici ca ființe. Avem capacități diferite, ne plac lucruri diferite, avem răbdare diferită, îndemânări diferite și, mai ales, pasiuni diferite.
Poate copilul meu nu va fi chirurg. Dar poate va fi un mecanic extraordinar.
Și?
Este mai puțin om?
Poate desface un motor, îl ascultă două secunde și știe exact ce are. Eu pot să-l ascult două minute și să ajung la concluzia profesională: „se aude ceva.” Fiecare cu talentul lui.
Poate acel mecanic se trezește dimineața cu plăcere să meargă la atelier și vine seara acasă murdar de ulei, obosit, dar mulțumit pentru că a reparat ceva ce altul nu a putut repara. Dacă își face meseria bine, este independent, își întreține familia și este fericit cu ceea ce face, unde este eșecul?
Alt copil poate fi tâmplar, altul electrician, bucătar, programator, fermier, profesor. Altul poate picta. Altul poate cânta. Altul poate avea un talent extraordinar de a lucra cu oamenii.
Problema apare când încercăm să-i băgăm pe toți prin aceeași gaură.
Și îmi vine în minte vorba pe care o auzeam de la bunici:
„Tata domn, mama doamnă, și de sapă cine mai ține?”
Noi vrem ca fiecare copil să fie „cineva”. Medic. Avocat. Director. Vedetă. Mai nou, influencer.
Nu putem avea însă o țară numai de directori, medici, avocați și influenceri. La un moment dat se sparge țeava influencerului și trebuie să vină cineva care știe s-o repare.
Dar foarte rar îl întrebăm pe copil: „Tu ce vrei să faci?” Și, mai ales: „La ce ești bun?”
Uneori îl împingem spre facultate pentru că „dă bine”. Îl facem absolvent cu diplomă și om nefericit. După aceea ne mirăm că avem oameni cu facultate care lucrează în domenii pentru care n-aveau nevoie de facultate și meserii foarte bine plătite în care nu mai găsești oameni.
Poate că reforma școlii ar trebui să înceapă și de aici:
să descoperim ce poate copilul, nu doar cât poate memora.
La ce-mi folosește ce învăț?
Îmi amintesc școala. Poezia trebuia învățată. Foarte bine. Dar de ce? Ca să mă ridice profesorul la tablă, să spun primele două strofe, să iau 8, iar peste trei zile să uit jumătate și peste o lună aproape tot?
Poate ar trebui să-i spunem copilului: înveți poezie pentru ca într-o zi, când vei iubi pe cineva, să ai cuvinte cu care să spui ce simți.
Înveți literatură ca să înțelegi mai bine oamenii. Să vezi că altcineva a simțit înaintea ta dragoste, frică, gelozie, pierdere sau curaj. Să știi să vorbești, să scrii, să explici ce vrei. Nu doar să reproduci niște versuri și să primești nota.
Asta înseamnă, pentru mine, școală aplicată.
Cultura care rămâne numai în catalog este un fel de mobilă frumoasă ținută în depozit. Există, dar nu folosește nimănui.
Și istoria?
Ca să știu între ce ani a domnit Ștefan cel Mare?
Bine.
Și după ce iau nota?
Poate ar trebui să învăț istorie ca să înțeleg și cum se repetă oamenii. Cum apar imperiile. Cum funcționează propaganda. Cum se cuceresc teritorii. Cum sunt justificate războaiele. Cum agresorul poate încerca să se prezinte drept victimă dacă repetă povestea suficient de mult.
Dacă la istorie am înțeles ce au însemnat expansiunea Imperiului Rus, anexările, dominația sovietică și ce s-a întâmplat în această parte a Europei, poate că atunci când îmi apare un nene pe TikTok care îmi explică în 30 de secunde că Rusia n-a făcut niciodată rău nimănui îmi pun și eu o întrebare înainte să dau share.
Nu pentru că profesorul mi-a spus ce să cred.
Ci pentru că m-a învățat cum să gândesc.
Aici, pentru mine, este diferența dintre educație și simpla memorare. Una îți dă un răspuns. Cealaltă te învață ce să faci când răspunsul nu este deja scris la sfârșitul manualului.
Și economia?
Aici bunicii noștri aveau un curs întreg într-o singură propoziție:
„Întinde-te cât îți este plapuma.”
Fără PowerPoint, fără consultant, fără „strategie națională pentru sustenabilitatea plăpumii”. Și, culmea, se înțelegea.
Nu este doar o consolare. Este și o realitate.
Nu poți cheltui la infinit mai mult decât produci. Poți să te împrumuți, sigur că poți. Uneori chiar trebuie. Dar există o diferență între a lua bani ca să produci alți bani și a lua bani doar ca să-i consumi.
Dacă iau credit ca să cumpăr un utilaj care produce marfă și îmi aduce venit, datoria poate să mă ajute să cresc. Dacă iau credit pentru un televizor mai mare decât peretele, televizorul nu-mi va plăti rata luna viitoare.
Cel mult îmi va arăta, pe ecran mare, știrile despre creșterea ratelor.
Pare simplu.
Și totuși ajungem adulți, votăm oameni care gestionează miliarde și discutăm despre deficit, datorie și cheltuieli publice de parcă ar fi fenomene paranormale.
Poate pentru că la școală am învățat definiția deficitului, dar nu ne-a spus nimeni:
„Uite, măi copile, asta înseamnă pentru tine.”
Poate aici este problema
PISA nu ne spune că românii sunt proști. Nu spune că profesorii români sunt proști. Nu spune că părinții sunt proști. Și nici că generația asta de copii este pierdută.
PISA ne pune niște rezultate în față.
O oglindă, nu o sentință.
Numai că noi avem uneori obiceiul ca, atunci când nu ne place ce vedem în oglindă, să înjurăm oglinda.
Iar eu văd în rezultatele astea o întrebare:
Îi învățăm pe copii pentru viață sau îi învățăm, în continuare, prea mult pentru notă?
Pentru examen. Pentru teză. Pentru bac. Pentru diplomă. Pentru „să ajungi cineva”.
Poate că avem nevoie de mai puține întrebări de genul „Ai învățat lecția?” și mai multe de genul „Ai înțeles-o?”
Iar după aceea:
„La ce îți folosește?”
Poate profesorul de română nu trebuie doar să verifice dacă elevul știe poezia. Poate trebuie să-l facă să iubească măcar una.
Poate profesorul de istorie nu trebuie doar să-l întrebe anul. Poate trebuie să-l ajute să vadă prezentul prin ceea ce s-a întâmplat în trecut.
Poate profesorul de matematică trebuie să-i arate că procentele alea apar mai târziu în dobânda de la bancă, în reducerea din magazin și în salariul lui.
Și poate școala ar trebui să descopere mai repede că unul dintre copii are mâini extraordinare pentru mecanică, altul are ureche muzicală, altul știe să vorbească cu oamenii, iar altul vede într-o ecuație ceva ce eu văd doar ca pe niște hieroglife.
Nu ca să le punem etichete la zece ani.
Ci ca să-i ajutăm să-și găsească drumul.
Eu ce aș face?
N-aș începe reforma educației cu întrebarea:
„Ce mai băgăm în programă?”
Avem deja destule lucruri băgate în programe, strategii, planuri și dosare. Uneori ai impresia că singurul lucru care nu mai încape acolo este copilul.
Aș începe cu:
„Ce vrem să știe să facă un copil când termină școala?”
Nu ce vrem să știe pe de rost.
Ce vrem să știe să facă.
Să citească și să înțeleagă. Să scrie clar ce vrea. Să socotească. Să deosebească informația de manipulare. Să înțeleagă ce semnează. Să înțeleagă ce votează. Să știe că banii se termină și că un credit trebuie plătit. Să poată învăța singur atunci când nu știe ceva. Să poată spune „nu știu” fără rușine și apoi să știe unde să caute răspunsul.
Și, poate cel mai important:
să descopere ceva ce îi place să facă bine.
După aceea poate deveni medic. Sau mecanic. Sau profesor. Sau campion olimpic. Sau tâmplar. Sau avocat. Sau bucătar.
Nu trebuie să fim toți vârfuri.
Dar putem încerca să fim fiecare buni la ceva.
Poate chiar foarte buni.
Și, dacă avem noroc, să ne și placă ceea ce facem.
Pentru mine, asta ar însemna mai mult decât încă o generație de copii cu diplome în mână și cu întrebarea:
„Bun. Și acum ce fac cu ea?”
PISA ne-a pus din nou oglinda în față.
Într-un test la care au participat elevi din 91 de țări și economii, România este, între statele Uniunii Europene, a treia de la coadă la toate cele trei probe principale după scorurile medii.
Deci titlul rămâne:
Suntem pe podium. Locul 3, de la coadă.
Putem să dăm vina unii pe alții până la următorul PISA. La proba asta, dacă s-ar acorda puncte, s-ar putea să avem în sfârșit șanse serioase la primul loc.
Sau putem să ne întrebăm, fiecare de unde este — profesor, părinte, ministru, politician sau simplu cetățean:
eu ce pot face ca următorul copil să înțeleagă, nu doar să învețe?
Nu le cer profesorilor să se sacrifice singuri pe altarul bunăstării României.
Nici vorbă.
Nu numai ei.
Toți.
Trebuie să punem și noi umărul. Inclusiv atunci când folosim ștampila aia o dată la patru ani.
Pentru că este destul de comod să cerem gândire critică unui copil de 15 ani, iar noi, adulții, să votăm după slogan, frică, partid, TikTok sau după clasicul „ăștia au mai furat, dar măcar știm cine sunt”.
Poate că și votul ar trebui făcut exact cum ar trebui făcută școala:
aplicat. Nu pe de rost.
P.S. Voi trimite acest articol prin email către oameni și organizații direct implicate în educația din România — profesori, reprezentanți ai elevilor și părinților, sindicate, specialiști și factori de decizie.
Nu pentru a le cere să fie de acord cu mine.
Din contră.
Vreau să știu unde greșesc, ce văd ei diferit și, mai ales, ce ar face ei.
Dacă voi primi răspunsuri, opinii sau critici, le voi aduna într-un articol separat.
Poate mă înșel. Poate văd prea simplu lucrurile. Poate vreun specialist în educație va citi articolul și va pune mâna în cap.
E posibil.
Până la urmă, și eu sunt produsul școlii românești.
La cât mă duce capul, întreb.
Datele folosite în articol: OECD, PISA 2025 Results, publicate la 8 septembrie 2026. În România au fost testați 7.725 de elevi din 322 de școli.
Dacă ți se pare că acest articol merită citit și de prietenii sau cunoscuții tăi, dă-l mai departe. Iar dacă vrei să ajuți proiectul să continue, poți susține acest blog. Fără obligații, fără artificii — doar dacă ți se pare că merită.
Comentarii
Trimiteți un comentariu