Grindeanu „salvatorul”, Simion „eliberatorul”. Restul, spectatori la „interesul național”

 

Bunica mea avea o vorbă simplă: „Fiecare trage jar pe turta lui.” N-avea studii de politologie, consultanți sau strategii de comunicare, dar dacă ar fi urmărit ieri Parlamentul probabil ar fi spus că nu s-a schimbat mare lucru. Doar că acum turtele se numesc PSD, AUR, PNL, USR, UDMR, reformă, anticipate, stabilitate și, bineînțeles, „interes național”.

Formal, să fim corecți, ieri s-au votat un Guvern și un program de guvernare. Cabinetul Siegfried Mureșan avea nevoie de 233 de voturi și a primit 182 pentru și 15 împotrivă. PSD a fost prezent, dar nu a votat, iar AUR nu a participat la vot. Guvernul a căzut.

Numai că programul de guvernare aproape că a devenit personaj secundar. În prim-plan au rămas din nou partidele, strategiile lor și explicațiile despre motivul pentru care ceilalți sunt problema. Exact aici începe deranjul meu.

Grindeanu, salvatorul. Dar de unde vine salvatorul?

Sorin Grindeanu ne spune acum că România trebuie scoasă din criză și că PSD este pregătit să-și asume guvernarea. Este o poziție politică legitimă. PSD este cel mai mare partid parlamentar rezultat din alegerile din 2024 și are tot dreptul să propună o formulă de guvernare. Dar dreptul de a cere din nou puterea vine, măcar pentru mine, împreună cu obligația de a explica ce ai făcut cu ea atunci când ai avut-o.

Pentru că Sorin Grindeanu nu a coborât ieri din tren direct în fața Parlamentului. A fost ministru al Comunicațiilor, prim-ministru al României, vicepremier și ministru al Transporturilor. Din noiembrie 2021 a intrat în Guvernul PNL-PSD-UDMR ca vicepremier și ministru al Transporturilor, iar în iunie 2025 și-a încheiat mandatul la Transporturi.

Și, ca să fim corecți până la capăt, în perioada lui la Transporturi chiar s-au mișcat lucruri. La plecarea din minister, Grindeanu spunea că în cei aproximativ trei ani și jumătate fuseseră construiți aproape 400 de kilometri de autostradă și drum expres. Este bilanțul pe care și l-a asumat și nu văd de ce ar trebui șters doar pentru că acum îi critic poziția politică.

Dar tocmai aici apare întrebarea: dacă PSD și Grindeanu au avut atâta timp acces direct la putere, ce anume vor face acum fundamental diferit? Nu mă interesează formula „noi redresăm România”. Aș vrea să știu ce n-a mers când ați guvernat, ce vă asumați din acel bilanț și ce ați înțeles între timp.

România a încheiat 2024 cu un deficit guvernamental de 9,3% din PIB. Comisia Europeană consemnează explicit cifra și faptul că deficitul crescuse de la 6,6% în 2023. Nu este „deficitul lui Grindeanu” și ar fi incorect să i-l agățăm lui personal de gât, dar este bilanțul fiscal al unei perioade în care PSD s-a aflat la guvernare și a avut un rol major în administrarea statului.

Așa că atunci când PSD vine astăzi și spune, în esență, „dați-ne guvernarea ca să reparăm”, întrebarea nu este răutăcioasă. Este obligatorie: să reparați inclusiv ceea ce ați administrat? Și dacă da, ce ați învățat din prima administrare ca să credem că a doua va produce alt rezultat?

Mai există și o ironie pe care istoria politică n-a avut nevoie de ajutorul meu ca s-o scrie. În 2017, Guvernul Grindeanu a fost demis printr-o moțiune de cenzură depusă chiar de PSD împotriva propriului guvern, argumentul oficial fiind întârzierile în realizarea programului de guvernare.

Nu spun că omul nu se poate schimba. Nu spun nici că un partid nu poate învăța din greșeli. Spun doar că, înainte să acceptăm din nou costumul de salvator, avem dreptul să întrebăm ce s-a schimbat în afară de discurs.

Și ce ați înțeles, de fapt, din 2024?

Aici cred că întreaga clasă politică ar trebui să fie ceva mai atentă.

Alegerile parlamentare din 2024 nu pot fi reduse cinstit la formula „românii au respins PSD”. PSD a rămas primul partid la Camera Deputaților, cu 21,96%. Dar PNL a obținut 13,20%, iar împreună cele două partide au ajuns la aproximativ 35%. În 2020, PSD și PNL cumulaseră aproximativ 54% din voturile pentru Camera Deputaților.

În același scrutin din 2024, AUR a luat 18,01%, SOS România 7,36%, iar POT 6,46%. Împreună, peste 31%.

Nu pot eu să intru în cabina de vot a peste nouă milioane de oameni și să decid de ce a pus fiecare ștampila unde a pus-o. Dar cifrele permit măcar o concluzie modestă: electoratul a fragmentat puternic votul și partidele care dominaseră politica românească au pierdut o parte importantă din ponderea pe care o aveau cu patru ani înainte.

Eu îl citesc ca pe un avertisment. Nu ca pe un certificat prin care automat ceilalți devin mai buni, ci ca pe o întrebare adresată tuturor: ce n-ați înțeles din nemulțumirea care a împins atât de multe voturi în afara partidelor care au condus România?

Iar dacă răspunsul după doi ani este doar „dați-vă voi la o parte ca să venim noi”, atunci mi-e teamă că n-ați înțeles mare lucru.

Simion, eliberatorul

George Simion a venit ieri cu propria condiție. Liderul AUR a declarat în Parlament că formațiunea sa nu va vota nicio variantă de Guvern până când Călin Georgescu nu va fi „eliberat” și nu i se va face dreptate.

Poți să fii de acord sau nu cu dosarul lui Călin Georgescu. Poți critica procurorii, poți critica o măsură preventivă, poți cere explicații și poți folosi toate căile judiciare disponibile. Asta este normal într-un stat democratic.

Dar aici întrebarea mea este alta: ce legătură are învestirea Guvernului României cu rezultatul dorit de un partid într-un dosar individual? Cine trebuie să-l „elibereze” pe Călin Georgescu pentru ca AUR să voteze un guvern? Premierul? Președintele? Parlamentul?

Dacă politicienii pot elibera oameni din arest pentru a obține voturi parlamentare, atunci avem o problemă mult mai mare decât formarea unui guvern. Dacă nu pot — și într-un stat de drept nu ei hotărăsc asta — atunci condiția este politică, nu o soluție pentru guvernarea țării.

Așa ajungem într-o situație aproape absurdă: PSD ne spune că este gata să salveze România, AUR condiționează votul pentru orice guvern de situația lui Călin Georgescu, iar ceilalți încearcă să treacă un Cabinet despre care știau dinainte că pornește fără o majoritate parlamentară suficientă.

Iar ceilalți? Tot câte o turtă

Nici PNL, USR și UDMR nu pot ieși din poveste cu hainele perfect curate. Guvernul Mureșan a ajuns la vot, deși cele trei formațiuni nu aveau singure cele 233 de mandate necesare. A obținut 182 de voturi și a fost respins.

Poate că strategia lor era să forțeze clarificarea situației politice. Poate că sperau la voturi suplimentare. Poate că doreau pur și simplu să ducă procedura constituțională până la capăt. Toate sunt explicații politice posibile.

Dar cetățeanul are voie să pună o întrebare mult mai banală: unde este majoritatea care poate guverna?

Pentru că de luni întregi auzim despre stabilitate, responsabilitate, reformă, interes național, linii roșii și soluții. Fiecare partid explică excelent de ce nu poate accepta propunerea celuilalt. Mult mai greu pare să explice cu cine poate construi efectiv o majoritate.

PSD spune: noi putem guverna. Bun. Cu cine și cu ce program?

AUR spune: vrem altă direcție. Bun. Cu ce majoritate și cu ce măsuri aplicabile?

PNL, USR și UDMR spun: continuăm reformele. Bun. Cu ce 233 de voturi?

Nu cred că cer prea mult. Nici măcar nu cer să se iubească între ei. Democrația nu înseamnă consens permanent și nici nu ar trebui. Cer doar ca după ce fiecare ne explică de ce ceilalți sunt răi să ne spună și care este soluția lui care poate funcționa în realitate.

„Interesul național”, această rudă bogată pe care o invocă toată lumea

Aici revin la bunica mea.

„Fiecare trage jar pe turta lui.”

PSD are calculele sale. AUR are calculele sale. PNL, USR și UDMR le au pe ale lor. Fiecare are electorat, funcții, strategii, congresuri, procente și următoarele alegeri în minte. Nimic extraordinar până aici. Așa funcționează partidele.

Ce mă deranjează este când toate aceste calcule sunt ambalate automat în expresia „interes național”.

Interesul național nu poate însemna simultan cinci lucruri contradictorii doar pentru că cinci partide folosesc aceeași expresie.

Poate că ar fi mai cinstit să ne spuneți direct: aceasta este soluția noastră, acestea sunt interesele pe care le reprezentăm, acestea sunt compromisurile pe care le acceptăm și acestea sunt lucrurile la care nu renunțăm. După aceea putem judeca și noi.

Dar când fiecare își trage jarul pe propria turtă și ne explică în același timp că o face exclusiv pentru România, apare inevitabil întrebarea:

România când mai ajunge la masă?

Pentru că după votul de ieri avem din nou discursuri, acuzații, strategii și calcule. Ce nu avem încă este un guvern care să strângă 233 de voturi și să poată spune simplu: acesta este programul, aceștia sunt banii, acestea sunt termenele și pentru rezultatele astea răspundem.

Poate că exact asta a încercat să spună și votul fragmentat din 2024: nu ne mai explicați numai de ce ceilalți sunt problema. Arătați-ne de ce voi sunteți soluția și, mai ales, demonstrați-o.

Până atunci, rămânem cu vorba bunicii.

Fiecare trage jar pe turta lui.

Numai nota de plată vine la aceeași masă. A noastră.