Ceaușescu a plătit datoria externă. Bun. ȘI?

 

Am și eu aventurile mele zilnice spre locul de muncă. STB, București, oameni, telefoane și suficient timp cât să-ți vină idei pe care nu le-ai comandat.

De câteva zile, oricât aș fi de scufundat în gândurile mele, mă scoate din ele același obicei prost al unora: telefonul dat la maximum. Știu, s-au inventat căștile fără fir. Dar probabil n-a ajuns vestea peste tot. Și uite așa particip și eu, fără să vreau, la TikTok-ul altora.

Iar în ultimele zile aud repetându-se aceeași poveste: „Ceaușescu a achitat datoria externă a României.” După care vine inevitabil concluzia admirativă: „Băi, avea patru clase, dar l-a dus capul!”

Și pentru că telefonul omului e dat suficient de tare cât să beneficiez și eu de abonamentul lui la TikTok, aud povestea nu o dată, ci iar și iar. Atât de des, încât începe să semene cu perioada gemurilor și compoturilor, când Lidl îți spune până și în somn că zahărul Furnicuța e redus cu 30%.

Și aici începe problema mea. Eu am prostul obicei să pun întrebări.

Versuri și concept: Ionel Balica
Muzică și elemente vizuale realizate cu ajutorul AI.

Da. Ceaușescu a plătit datoria.

Să începem tocmai cu lucrul care nu trebuie negat. România a rambursat practic întreaga datorie externă pe termen mediu și lung până în 1989. FMI consemnează că, până în martie 1989, aproape toată datoria externă fusese achitată, rămânând mai puțin de 500 de milioane de dolari în credite pe termen scurt. (elibrary.imf.org)

Deci faptul este real. Numai că gândirea critică are prostul obicei să nu se oprească după prima propoziție.

A plătit datoria. Bun. ȘI?

Cine făcuse datoria? Pentru ce fusese făcută? Cum ajunsese România în dificultate? Prin ce metodă a fost achitată? Și, mai ales, cine a plătit-o în realitate?

Pentru că aici filmulețul de TikTok se termină de obicei. Exact când începe povestea interesantă.

Cine făcuse datoria?

Datoria externă nu fusese găsită de Ceaușescu într-un sertar, lăsată acolo de vreun guvern anterior. România lui Ceaușescu s-a împrumutat masiv în anii ’70 pentru programul de industrializare, inclusiv pentru importul de tehnologie și bunuri de capital din Occident. România intrase în FMI și Banca Mondială în 1972, iar industrializarea rapidă a fost susținută și prin finanțare externă. (elibrary.imf.org)

Cu alte cuvinte, același regim care mai târziu avea să se laude că a stins datoria contribuise substanțial la acumularea ei.

Asta nu înseamnă automat că orice împrumut a fost greșit. O țară se poate împrumuta pentru investiții productive exact cum o familie poate lua un credit pentru o locuință sau o firmă pentru o fabrică. Întrebarea serioasă este alta: ce randament au produs investițiile făcute cu acei bani?

Aici tabloul devine mult mai puțin eroic. Economia fusese împinsă puternic spre industrie grea, sectoare energofage și investiții centralizate. FMI avea să constate ulterior probleme structurale majore, tehnologii ineficiente și alocări defectuoase ale resurselor. (elibrary.imf.org)

La sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 au venit și alte probleme: scumpirea petrolului, dezechilibre externe, credite pe termen scurt și deteriorarea accesului la finanțare. Până în 1981, România ajunsese într-o criză serioasă de plată a datoriei. (elibrary.imf.org)

Adică povestea completă nu este: „Ceaușescu a găsit România datoare și a salvat-o.”

Este mai degrabă: regimul s-a împrumutat masiv, economia a ajuns vulnerabilă, apoi același regim a decis să elimine datoria într-un ritm extrem de rapid.

E o diferență mică doar dacă tai jumătate din film.

Și acum ajungem la performanță

Să presupunem că eu sunt capul familiei. Mă împrumut zdravăn. Cumpăr una, construiesc alta, mai fac o investiție proastă, una bună, două discutabile și ajung cu ratele la ușă.

După care într-o dimineață convoc familia.

— Dragilor, avem o veste bună. Achităm toate datoriile!

Copiii aplaudă. Soția lăcrimează. Eu deja mă văd într-un documentar motivațional.

Există însă un mic detaliu. De mâine reducem mâncarea. Oprim căldura. Renunțăm la ce nu este absolut necesar. Vindem cât putem din ce producem. Nu mai cumpărăm lucruri din exterior. Investițiile mai așteaptă. Piesele de schimb mai așteaptă. Totul merge către creditori până terminăm datoria.

După câțiva ani ies victorios în sufragerie: „Familie, v-am scos din datorii!”

Tehnic? Corect.

Dar dacă unul dintre copii are prostul obicei să gândească, s-ar putea să mă întrebe: „Tată, dar cine ne băgase în datorii?”

Și deja se strică festivitatea.

Pentru că datoria nu s-a evaporat. A fost plătită de cineva.

Pentru a genera banii necesari rambursării, România a redus drastic importurile și a împins exporturile pentru obținerea de valută. FMI descrie explicit politica de atunci drept una bazată pe comprimarea severă a importurilor și promovarea exporturilor în valută „cu orice preț”. (elibrary.imf.org)

Iar aici apare partea care lipsește adesea din filmulețul nostalgic. Produsele exportate nu mai ajungeau pe piața internă. Importurile necesare economiei erau restrânse. Investițiile și tehnologia rămâneau în urmă. Bunurile pentru populație deveneau tot mai greu de găsit.

Studiul dedicat României de Biblioteca Congresului SUA consemnează revenirea raționalizării alimentelor și restricții severe la electricitate, căldură, benzină și alte produse de consum. (tile.loc.gov)

Iar FMI notează ceva și mai greu de cosmetizat: în 1988 au fost impuse restricții draconice asupra consumului casnic de energie, tocmai pentru a putea susține producția industrială și politica de rambursare a datoriei. (elibrary.imf.org)

Așadar: da, România a plătit datoria.

Dar n-a plătit-o Ceaușescu din salariul lui. Au plătit-o românii. Prin consum redus. Prin frig. Prin lipsuri. Prin mărfuri care plecau la export. Prin importuri tăiate. Prin modernizări amânate.

Iar costurile nu s-au terminat în ziua în care creditorul a pus ștampila „achitat”.

Și economia?

Aici avem încă o întrebare incomodă. Dacă achitarea rapidă a datoriei a fost dovada supremă de genialitate economică, ar trebui ca la final să găsim o economie sănătoasă, modernizată și gata să explodeze de performanță.

Numai că datele arată altceva. FMI consemnează o scădere reală a PIB de 0,5% în 1988 și de 5,8% în 1989, pe fondul penuriei de materii prime și al unui capital industrial tot mai învechit. (elibrary.imf.org)

Banca Mondială constata ulterior că tăierea importurilor de utilaje, echipamente, materii prime și piese de schimb a contribuit la învechirea tehnologică a economiei. (documents1.worldbank.org)

Adică am ajuns fără aproape nicio datorie externă. Doar că și cu o economie care plătise zdravăn pentru acest rezultat.

Asta nu mai încape la fel de bine într-un clip de 30 de secunde.

Dar poate tocmai aici este șmecheria

Nu știu scopul fiecărui om care postează asemenea filmulețe. Poate e nostalgie sinceră. Poate vrea vizualizări. Poate crede cu adevărat ceea ce spune. Poate are un scop politic. Fără dovezi, n-am de unde să știu.

Dar pot observa metoda.

Iei un fapt adevărat: „Ceaușescu a plătit datoria externă.”

Tai ce a fost înainte. Tai cum s-a acumulat datoria. Tai criza. Tai metoda de rambursare. Tai costurile. Tai nivelul de trai.

Și rămâne propoziția perfectă pentru TikTok: „Băi, avea patru clase, dar l-a dus capul!”

Asta nu înseamnă neapărat că propoziția de început este falsă. Este mai periculos. Este adevărată, dar incompletă.

Iar adevărul incomplet este uneori mult mai eficient decât minciuna.

Și aici vine partea în care intru și eu în filmul cu proști

Pentru că poate eu sunt prostul. Serios. Poate îmi complic inutil viața.

Omul de lângă mine are răspunsul în 30 de secunde. Ceaușescu a plătit datoria. Punct.

Eu, în schimb, cobor din STB și plec acasă cu întrebări. Cine a făcut datoria? Pentru ce? Ce s-a construit bine? Ce s-a construit prost? Ce alternative existau? De ce trebuia achitată aproape integral atât de repede? Cât a costat decizia? Cine a suportat costul?

Și abia după toate astea încerc să trag o concluzie.

Probabil de aceea TikTok-ul altuia este mai simplu decât capul meu.

Dar prefer varianta asta. Pentru că gândirea critică nu înseamnă să spui automat: „Ceaușescu a fost rău, deci tot ce a făcut a fost rău.”

Asta ar fi la fel de leneș intelectual.

Înseamnă să accepți inclusiv faptul care nu-ți convine: da, România și-a achitat aproape integral datoria externă.

Și apoi să mai pui o întrebare: CU CE PREȚ?

Pentru că dacă eu fac datoria familiei, tot eu hotărăsc că familia trebuie să mănânce mai puțin ca s-o plătească, iar la sfârșit mă declar erou pentru că am stins-o...

s-ar putea ca problema să nu fie matematica. S-ar putea să fie povestea pe care aleg să o spun.

Și poate asta ar trebui să facem când ne mai întâlnim cu istoria României ambalată în 30 de secunde.

Nu să credem. Nu să negăm. Ci să întrebăm:

Bun. ȘI?

Uneori exact de acolo începe adevărul.