Drept la replică: Mie? Cică n-au avut timp.

 

Am publicat acum ceva timp un articol cu un titlu suficient de nesimțit încât să merite măcar o înjurătură: „Cea mai profitabilă meserie din România: politica.”

Și, pentru că nu-mi place să vorbesc doar cu pereții internetului, am trimis articolul și către oameni din politică. Nu unuia. Nu aceluiași partid. Nu doar celor pe care îi simpatizez sau celor pe care îi antipatizez.

Emailurile au ajuns. De citit, s-a citit. Oho. De răspuns? Liniște.

Probabil n-au avut timp.

Au mers pe burtă. Că-i apa mică.

Expresia nu-mi aparține, dar descrie impecabil o metodă românească de rezolvare a problemelor incomode: nu răspunzi și aștepți să treacă.

Politica struțului, varianta parlamentară.

Capul în nisip, indemnizația la zi și speranța că cetățeanul are memoria suficient de scurtă încât mâine să fie preocupat de alt scandal.

Și poate chiar funcționează.

Numai că eu am o problemă.

Pe unii dintre oamenii aceștia i-am votat.

Nu le-am cerut audiență privată. Nu le-am cerut funcție. Nu le-am cerut bani. Nu le-am cerut nici măcar să fie de acord cu mine.

Le-am pus o întrebare.

Una simplă:

De ce politicianul român ne spune aproape întotdeauna ce ne-a „dat”, dar atât de rar ne spune ce a făcut cu banii noștri și ce rezultat concret a obținut?

Aș vrea să aud mai rar:

„Am mărit salariile.”

Și mai des:

„Aceștia au fost banii voștri. Acestea au fost promisiunile mele. Acestea sunt rezultatele. Judecați-mă.”

Atât. Nu revoluție. Nu reformă constituțională. Nu inteligență artificială.

O propoziție și puțină răspundere.

Pare însă al naibii de complicat.

Poate chiar sunt ocupați

Și aici trebuie să fiu corect.

România se află din nou în procesul formării unui Guvern. Președintele Nicușor Dan l-a desemnat pe Siegfried Mureșan candidat pentru funcția de prim-ministru, iar programul și lista propusă a Guvernului au ajuns deja în Parlament.

Deci da.

Politicienii chiar au treabă.

Negociază. Calculează majorități. Numără voturi. Își stabilesc pozițiile.

Fiecare încearcă, legitim într-o democrație, să-și susțină propriul proiect politic.

Dar tocmai aici apare întrebarea incomodă:

în toată matematica asta politică, unde mai încape cetățeanul?

Pentru că din afară spectacolul riscă să arate foarte simplu:

cine intră la guvernare? cine rămâne în opoziție? cine pierde procente? cine câștigă procente? cine va putea spune peste câteva luni „v-am spus noi”?

Perfect.

Dar România?

Interesul național nu este un procent într-un sondaj

Aud expresia asta de ani de zile:

„interesul național”.

Este probabil una dintre cele mai muncite expresii din politica românească.

A fost trasă de mânecă, pusă în sloganuri, urcată la tribună și scoasă la televizor de atâtea ori încât ar merita spor de vechime.

Dar ce înseamnă concret?

Este în interesul național să câștige partidul meu încă trei procente?

Este în interesul național ca adversarul meu să piardă cinci?

Este în interesul național să blochez o soluție bună doar pentru că, electoral, meritul s-ar duce la celălalt?

Nu spun că asta fac toți.

Și nici nu pot demonstra ce calcule face fiecare în spatele ușilor închise.

Dar tocmai de aceea există o soluție foarte simplă:

explicați-ne.

Public. Cu cifre. Cu termene. Cu rezultate.

Spuneți:

„Am promis asta.”

„Am primit atâția bani.”

„Am votat asta.”

„A costat atât.”

„Rezultatul este acesta.”

„Aici am reușit.”

Și, minune politică românească:

„Aici am greșit.”

Știți ce mă deranjează cel mai tare?

Nu faptul că nu mi-au răspuns mie, Ionel Balica.

Până la urmă, cine sunt eu?

Un cetățean.

Exact.

Un cetățean.

Adică omul de la care, o dată la câțiva ani, politicienii cer ceva extrem de important:

votul.

Atunci timpul există. Atunci mesajele vin. Atunci telefonul sună. Atunci Facebook-ul mă găsește. Atunci afișul mă privește de pe fiecare stâlp. Atunci aflu că „vocea mea contează”.

După alegeri, aparent, vocea dezvoltă brusc probleme de recepție.

Și aici nu mai este vorba despre orgoliul meu.

Este vorba despre respectul instituțional pentru omul care v-a trimis acolo.

Pentru că reprezentarea democratică nu înseamnă:

„M-ai votat. Mulțumesc. Ne revedem peste patru ani.”

Și dacă articolul meu era o prostie?

Cu atât mai bine.

Răspunde-mi.

Spune-mi:

„Domnule Balica, greșiți aici.”

Arată-mi cifra. Arată-mi legea. Arată-mi rezultatul.

Fă-mă de râs cu argumente.

Public chiar răspunsul.

Mi-ar plăcea enorm să pot scrie următorul articol cu titlul:

„Băi, am greșit.”

Serios.

Pentru că alternativa este mult mai proastă.

Alternativa este să trimit o întrebare unor oameni aleși să reprezinte cetățenii și să primesc din partea sistemului politic răspunsul suprem:

nimic.

Poate aici începe adevărata reformă

Ne plac reformele mari.

Reforma statului. Reforma administrației. Reforma fiscală. Reforma electorală.

Sună bine.

Eu aș începe cu una aproape ridicol de mică:

politicianul răspunde.

Nu la toate cele 10.000 de mesaje personale. Nu la toate comentariile de Facebook.

Dar când un cetățean îi trimite o întrebare argumentată despre activitatea pentru care este plătit din bani publici, cineva din acel cabinet poate spune măcar:

„Am primit.”

„Aceasta este poziția noastră.”

„Acestea sunt datele.”

Trei minute?

Cinci?

Poate zece.

În schimb, tăcerea spune și ea ceva.

Problema este că fiecare dintre noi o poate traduce cum vrea.

Eu prefer să nu ghicesc.

Așa că întreb din nou.

Nu PSD. Nu PNL. Nu USR. Nu AUR. Nu UDMR. Nu SOS. Nu POT.

Pe toți.

Când veți schimba propoziția:

„Noi v-am dat”

cu:

„Aceștia au fost banii voștri. Acestea au fost promisiunile noastre. Acestea sunt rezultatele. Judecați-ne.”?

Pentru că aceasta este, de fapt, diferența dintre a conduce niște alegători și a da socoteală unor cetățeni.

Iar până vine răspunsul...

mai mergem puțin pe burtă.

Că, deocamdată, pare că-i apa mică.