ARACIP mi-a răspuns. Avem metrul. Acum vreau să văd măsurătoarea.

 

Când am publicat articolul „Drept la replică: din turnul de fildeș la firul ierbii. Știm ce vrem de la școală. Dar știm dacă se întâmplă?”, întrebarea mea era destul de simplă: dacă spunem că școala trebuie să-l ducă pe copil de la predare la înțelegere și apoi la aplicare, cum știm că acest lucru se întâmplă în realitate? Nu în programă. Nu în metodologie. Nu într-un PowerPoint frumos. În clasă, cu elevul concret. 

Am primit între timp un răspuns de la ARACIP — Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar. Și trebuie spus din capul locului ceva ce poate strică puțin povestea celui care așteaptă să mă iau de instituții din reflex: răspunsul este serios. Nu este clasicul „vă mulțumim pentru interes, problema semnalată se află în atenția noastră”. ARACIP explică ce verifică, cum verifică și mi-a trimis inclusiv fișa folosită în evaluarea activității didactice. Răspunsul integral al ARACIP, împreună cu documentele transmise, poate fi consultat aici.

Și aici lucrurile devin interesante.

Se pare că metrul există

În articolul precedent mă oprisem la răspunsul Inspectoratului Școlar al Municipiului București, care preciza că nu există la nivelul său o clasificare a școlilor după gradul de „predare aplicată” și nici un indicator unitar construit special pentru asta. De aici întrebarea mea: dacă înțelegerea și aplicarea sunt atât de importante, cum știm dacă se întâmplă? 

ARACIP aduce acum o piesă importantă în puzzle. În evaluările externe există criterii care merg tocmai spre lucrurile despre care vorbeam. Se urmărește dacă profesorul proiectează activități pentru dezvoltarea competențelor, dacă predarea favorizează interpretarea, aplicarea, analiza și rezolvarea problemelor, dacă elevul este încurajat să gândească critic și să argumenteze și dacă activitățile sunt adaptate nivelului și nevoilor sale. 

Mai mult, în fișa de evaluare transmisă de ARACIP apar lucruri surprinzător de concrete: profesorul urmărește progresul fiecărui elev, oferă sprijin individual, formulează întrebări care urmăresc înțelegerea conceptelor și legăturilor dintre ele și nu simpla reproducere a informației, oferă feedback personalizat și sprijină elevii rămași în urmă. Sunt urmărite inclusiv capacitatea copilului de a explica, de a aplica și de a lucra autonom. 

Deci trebuie să-mi corectez întrebarea.

Nu mai pot spune simplu:

„Avem metrul?”

Se pare că avem.

Întrebarea corectă devine:

„Bun. Și ce arată metrul?”

Pentru că o fișă de evaluare nu educă niciun copil

Aici cred că trebuie să fim atenți să nu cădem în cealaltă extremă. Faptul că există standardul nu înseamnă automat că standardul este respectat. Faptul că există o căsuță într-un formular pe care scrie „profesorul urmărește progresul fiecărui elev” nu înseamnă că progresul fiecărui elev este urmărit în fiecare școală.

Înseamnă însă ceva foarte important: sistemul știe ce ar trebui să caute.

Și tocmai de aceea întrebarea următoare devine mult mai precisă.

Câte școli au fost evaluate? În câte s-a constatat că aceste criterii sunt îndeplinite? În câte nu? Care sunt criteriile la care apar cele mai multe probleme? Ce se întâmplă după ce evaluatorul constată că un profesor sau o școală nu urmărește suficient progresul individual, nu adaptează învățarea sau nu reușește să ducă elevul de la reproducere la înțelegere și aplicare?

Și mai ales:

când revenim să vedem dacă problema a fost rezolvată?

Pentru că altfel riscăm să avem un termometru extraordinar, să constatăm că pacientul are febră, să completăm corect temperatura în formular și apoi să-i spunem:

„Următorul!”

ARACIP spune și cine trebuie să privească permanent

Răspunsul mai conține un element important. Evaluarea ARACIP este externă și periodică. Agenția explică faptul că între aceste evaluări există evaluarea internă și acțiunea continuă a școlii: datele trebuie analizate, trebuie selectate și aplicate măsuri, iar standardele de calitate trebuie folosite pentru îmbunătățirea activității. 

Corect.

Numai că aici apare următoarea mea obsesie.

Cine verifică rezultatul?

Nu dacă s-a făcut ședința. Nu dacă există comisia. Nu dacă s-a redactat raportul de autoevaluare. Nu dacă documentul are număr de înregistrare.

Ci dacă Maria, care în septembrie nu înțelegea un text potrivit vârstei ei, îl înțelege mai bine în iunie.

Dacă Andrei, care știa formula dar nu știa când să o folosească, poate acum să o aplice într-o problemă diferită.

Dacă elevul despre care am constatat că rămâne în urmă a primit efectiv sprijin și dacă acel sprijin a produs ceva.

Pentru că aici mă întorc inevitabil la întrebarea din primul articol:

Unde e copilul acum? Ce facem? Unde a ajuns după ce am făcut?

Și aici răspunsul ARACIP devine mai valoros decât pare

Există o propoziție în răspuns care merită multă atenție. ARACIP spune, în esență, că relația profesor–elev este motorul generării calității educației și că directorul, inspectorul, funcționarul din minister sau o organizație din exterior nu poate înlocui ceea ce nu funcționează în relația directă dintre profesor și elev. 

Aici sunt de acord.

Dar tocmai de aceea nu putem evalua educația numai prin faptul că profesorul a intrat în clasă, programa a fost parcursă, testul a fost dat și catalogul a fost încheiat.

Dacă relația profesor–elev este motorul, atunci rezultatul acelui motor trebuie să poată fi văzut.

Nu pentru a transforma profesorul în inculpat.

Nu pentru clasamente de rușine.

Nu pentru încă un tabel care să ajungă într-un sertar.

Ci pentru a afla devreme că un copil nu progresează și pentru a interveni înainte ca diferența de câteva luni să devină diferență de doi, trei sau patru ani.

Asta era și problema ridicată de datele Teach for Romania în articolul precedent: poți avea în aceeași clasă copii aflați la niveluri radical diferite. Administrativ sunt toți „clasa a VII-a”. Educațional, realitatea poate arăta cu totul altfel.

Nu mai întreb dacă știm ce vrem. Se pare că știm.

După răspunsurile primite până acum, încep să-mi schimb puțin perspectiva.

Poate problema educației românești nu este că nu știm ce trebuie făcut.

ISMB vorbește despre înțelegere și aplicare.

Teach for Romania vorbește despre evaluarea nivelului real al copilului, intervenție și măsurarea progresului.

ARACIP are standarde în care apar competențele, aplicarea, gândirea critică, sprijinul individual, feedbackul și progresul fiecărui elev. 

Adică, luați separat, documentele sună chiar bine.

Și atunci apare întrebarea mai neplăcută:

Dacă știm ce trebuie făcut, avem criteriile și avem inclusiv instrumentele de evaluare, unde se rupe lanțul?

La profesor?

La director?

La evaluarea internă?

La inspectorat?

La ARACIP?

La minister?

La familie?

Sau, foarte posibil, câte puțin peste tot?

Nu vreau încă să aleg vinovatul. Ar fi exact genul de soluție comodă pe care am criticat-o de la început.

Vreau să urmăresc traseul.

Eu ce aș cere mai departe

Aș pleca chiar de la documentele ARACIP. Nu aș inventa încă o metodologie. Nu aș înființa încă o comisie. Nu aș începe cu o reformă care să primească un nume frumos și un logo nou.

Aș lua criteriile care există deja și aș întreba public:

În câte școli au fost verificate? Ce rezultate avem? Unde sunt problemele recurente? Ce măsuri s-au luat? Și la reevaluare, ce s-a schimbat?

Apoi aș încerca să cobor datele cât mai aproape de copil. Nu pentru a publica numele elevului. Nu despre asta este vorba.

Ci pentru ca sistemul să poată spune despre fiecare copil:

Știm unde era. Am văzut problema. Am intervenit. Știm unde este acum.

Dacă putem face asta, începem să discutăm despre educație.

Dacă nu putem, continuăm să discutăm despre educație în medie.

Iar copilul, cum spuneam și data trecută, nu este o medie.

Mulțumesc pentru răspuns. Dar conversația abia acum devine interesantă.

Răspunsul ARACIP merită apreciat tocmai pentru că oferă ceva concret. Mi-a arătat că sistemul are mai multe instrumente decât reieșea din prima fotografie pe care o aveam.

Și este corect să spun asta public.

Dar un răspuns bun nu închide întrebarea.

Uneori o face mai precisă.

Așa că nu mai întreb:

„Știți ce ar trebui să se întâmple în clasă?”

Răspunsul pare să fie:

Da.

Nu mai întreb nici:

„Există criterii prin care să privim ce se întâmplă?”

Din documentele ARACIP rezultă că:

Da. 

Atunci rămâne întrebarea care mă interesează cu adevărat:

Ce ne arată măsurătorile?

Și, acolo unde ele ne spun că un copil nu înțelege, nu aplică și nu progresează:

cine face ceva, ce face și după cât timp verificăm dacă a funcționat?

Pentru că până la urmă n-am pornit discuția asta ca să aflăm dacă România are formulare bune.

Am pornit-o ca să aflăm dacă copiii învață.