Suntem atât de buimaci?

 Treburile personale m-au obligat astăzi să fiu matinal. Mai matinal decât sunt eu de obicei. Pe la 4:30 dimineața, în creierii nopții, am ieșit din casă cu gândurile mele, probabil nici eu complet conectat la realitate.

La ieșirea din bloc mă întâlnesc cu un vecin. Mă vede și mă salută: — Bună seara!

M-am blocat. Prima reacție a fost că face mișto de mine. A doua: omul e cherchelit. În secunda următoare mi-am activat la vreo 300% toate sistemele olfactive din dotare. Alarmă falsă. Nici urmă de alcool.

Am scos telefonul din buzunar. 4:30. Dimineața.

Și atunci mi-a venit întrebarea: Băi, frate, chiar atât de buimaci am ajuns încât nu mai știm nici dacă e zi sau noapte?

Sigur, omul poate era obosit. Poate venea de la muncă. Poate pentru el ziua se termina când pentru mine abia începea. Nu vecinul meu este problema. Doar că acel „bună seara” mi-a aprins un bec. Pentru că exact aceeași senzație o am când mă uit la România.

Parcă trăim pe pilot automat

Ne trezim, muncim, alergăm, plătim facturi, deschidem telefonul, ne enervăm trei minute, spunem „toți sunt la fel” și revenim cuminți la program.

Și încet-încet nu mai suntem atenți. Nu mai observăm. Sau, mai grav, observăm și ne-am obișnuit.

Iar când stăpânul casei nu mai este atent, șoarecii nu doar că dansează pe masă. Încep să creadă că masa este a lor.

Aici mi se pare adevărata problemă. Nu numai politica. Nu numai justiția. Nu numai administrația. Fățărnicia devenită normalitate.

Cerem adevăr, dar tolerăm minciuna dacă vine din tabăra noastră. Cerem independență, dar închidem ochii când independenții potriviți se plimbă prin aceleași cercuri cu puterea. Cerem tineri care să schimbe politica, dar îi învățăm de mici să știe cine are voie să gândească și cât de liber.

Cerem patriotism și, când rămânem fără idei despre cum să reparăm țara, măsurăm dragostea de România în pupături aplicate regulamentar pe drapel. Asta nu mai este contradicție. Este sport național.

România caută din nou „salvatorul”

Suntem de luni bune într-o criză politică și iar așteptăm formula miraculoasă. Guvernul salvator. Omul providențial. Partidul care vine să repare ce au stricat, desigur, întotdeauna ceilalți.

Sorin Grindeanu le vorbește tinerilor social-democrați și le explică, printre altele, că nu vrea tineri care să „mimeze libertatea de gândire”.

Aici trebuie să recunosc: ironia are uneori un simț al umorului devastator. Pentru că vorbim despre același Sorin Grindeanu care era premier în 2017, când guvernul său adopta celebra Ordonanță 13.

Nu spun că omul trebuie condamnat pe viață pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. Spun că ar fi sănătos ca, înainte să ținem lecții despre libertatea de gândire, să ne uităm puțin și în propria biografie politică. Măcar din politețe față de memorie.

Dar noi vrem o nouă generație de politicieni. Excelent. Numai că, dacă noua generație vine cu aceleași reflexe, aceeași obediență și aceeași grijă de a nu supăra șeful, nu avem politicieni noi. Avem doar aceeași mobilă, retapițată.

Eu vreau un tânăr PSD capabil să-i spună lui Grindeanu că greșește. Un tânăr PNL capabil să-i spună propriului lider că greșește. Un tânăr USR, AUR sau de oriunde capabil să facă același lucru.

Pentru că libertatea de gândire începe exact acolo unde riști să superi omul care îți poate decide cariera. Restul e decor.

Mai lipsea să măsurăm patriotismul la centimetru de pupătură

Și pentru că România probabil și-a rezolvat deja spitalele, școlile, drumurile, administrația, depopularea și toate celelalte fleacuri, a mai rămas o urgență națională: să stabilim cine pupă drapelul și cine nu.

Un proiect legislativ prevede ca oficialii să sărute Drapelul Național în cadrul ceremoniei de Ziua Drapelului, iar refuzul ar putea fi sancționat cu amendă.

Extraordinar. În sfârșit am găsit fisura prin care se scurge patriotismul românesc.

Nu prin furt. Nu prin sinecuri. Nu prin contracte aranjate. Nu prin instituții capturate. Nu prin funcții date pe carnet de partid. Prin buzele care n-au ajuns regulamentar la tricolor.

De când iubirea de țară se măsoară în salivă?

Eu pot să respect drapelul fără să-l sărut. Pot să-mi iubesc țara fără să fac demonstrații de afecțiune în fața camerelor. Pot să-mi plătesc taxele, să nu fur, să muncesc cinstit, să ajut un om și să-mi respect comunitatea.

Și invers. Poți să pupi steagul dimineața și să furi România după-amiaza.

Ba chiar bănuiesc că unii ar avea suficientă flexibilitate morală să facă ambele lucruri înainte de prânz. Pentru că aici este specialitatea noastră: gestul solemn care acoperă caracterul găurit.

Punem mâna pe inimă. Pupăm simbolul. Facem fotografia. Spunem „Doamne ajută”. Și după aceea începe programul normal.

Sărutul nu este certificat de moralitate

Și în religie există gesturi simbolice. Oamenii sărută icoane, cruci, obiecte sfinte. Nu este nimic greșit în asta pentru cel care crede în semnificația lor. Problema apare când gestul devine certificat de caracter.

Pentru că poți să săruți o icoană și apoi să minți. Poți să te închini și apoi să furi. Poți să vorbești despre familie și să-ți bați joc de propria familie. Poți să predici moralitatea și să trăiești exact pe dos.

Și, da, au existat inclusiv oameni ai Bisericii acuzați sau condamnați pentru furt, abuzuri ori fapte sexuale grave. Sutana nu produce automat caracter. După cum nici costumul, roba, insigna sau tricolorul nu produc automat onoare.

Fățărnicia tocmai de aceea este atât de eficientă: îi place extraordinar de mult recuzita. Are nevoie de simboluri, formule solemne și camere de filmat.

Ce nu-i place? Consecvența dintre ce spui și ce faci.

Creștinismul are, de altfel, una dintre cele mai puternice imagini despre diferența dintre gest și intenție. Iuda nu L-a trădat pe Iisus cu o palmă. L-a trădat printr-un sărut.

De acolo vine sărutul lui Iuda. Un gest aparent de apropiere care ascunde exact contrariul.

Poate ar merita să ne amintim povestea înainte să transformăm sărutul în probă de patriotism. Pe mine nu mă interesează cât de teatral pupă politicianul steagul. Mă interesează dacă fură din țara pe care tocmai a pupat-o.

Independenți. Dar împreună, dacă se poate

Tot zilele acestea aflăm despre un avion privat spre Mykonos în care au călătorit politicieni, oameni de afaceri și magistrați.

Nu spun că simplul fapt că niște oameni au fost într-un avion împreună dovedește vreo ilegalitate. Nu dovedește.

Dar societatea are dreptul să pună întrebări. Cine a plătit? În ce context? Ce relații există între oamenii respectivi?

Pentru că independența nu este doar o propoziție pe care o repeți când apare presa. Independența instituțională se construiește și prin aparența de independență.

Nu poți cere cetățeanului încredere oarbă și apoi să te superi când întreabă ce vede cu ochii lui.

Aici avem iar minunata noastră specialitate: „Sunt independent. Dar nu-mi cere să explic prea mult cu cine merg în vacanță.”

Desigur. Și eu sunt vegetarian între două fripturi.

„Sunt cam multe femei care conduc”

Apoi apare câte unul care constată că sunt „cam multe femei care conduc”. În România anului 2026.

Nu dacă sunt competente. Nu dacă au rezultate. Nu dacă administrația funcționează. Problema este densitatea de femei pe metrul pătrat de funcție de conducere.

Ai putea crede că după autostrăzi, deficit, educație și spitale, am identificat în sfârșit adevărata amenințare la adresa statului: femeia cu funcție.

Aici nu mai este nevoie nici măcar de analiză sofisticată. Atât s-a putut.

Dar problema mea nu este doar omul care spune asemenea lucruri. Problema este reacția noastră. Ridicăm din umeri. Râdem. „Așa e el.” Și mergem mai departe.

Exact asta hrănește toate aceste mici și mari mizerii publice: convingerea că până mâine uităm.

Și, din păcate, de multe ori au dreptate.

Fățărnicia funcționează pentru că noi o lăsăm

Am ajuns să cred că una dintre marile boli ale României nu este doar corupția. Nici doar prostia. Nici doar politicianismul.

Este diferența enormă dintre ceea ce pretindem că suntem și ceea ce acceptăm să facem.

Suntem patrioți până trebuie să respectăm bunul public. Suntem creștini până trebuie să ne purtăm creștinește. Suntem democrați până câștigă ceilalți. Suntem pentru libertatea de exprimare până spune cineva ceva ce nu ne place.

Suntem pentru independența justiției până când independența deranjează tabăra potrivită. Suntem împotriva nepotismului până apare nepotul nostru. Suntem împotriva privilegiilor până ni se oferă și nouă unul.

Aici este mizeria. Nu în declarații. În excepția pe care ne-o acordăm nouă înșine.

Indiferența este complicele perfect

Toate aceste lucruri au nevoie de un ingredient. Indiferența noastră.

Corupția adoră cetățeanul care nu întreabă. Politicianul incompetent adoră alegătorul care uită. Ipocritul adoră publicul care se uită doar la gest.

Funcționarul abuziv adoră omul care spune: „Lasă, mă, că oricum nu se schimbă nimic.”

Fățărnicia nu supraviețuiește pentru că este inteligentă. Supraviețuiește pentru că noi îi facem loc.

O vedem. O recunoaștem. Uneori chiar râdem de ea. Și după cinci minute trecem la următorul clip.

Nu trebuie să devenim revoluționari

Nu spun că trebuie să ieșim în stradă în fiecare dimineață. Nu spun că trebuie să stăm 14 ore pe zi conectați la politică. Ar fi o altă formă de nebunie.

Spun doar că am putea începe să cerem puțină coerență.

Dacă vorbești despre patriotism, arată-mi ce faci pentru țară. Dacă vorbești despre moralitate, arată-mi cum trăiești. Dacă vorbești despre libertate, acceptă și libertatea celui care te contrazice.

Dacă vorbești despre independență, acceptă întrebările care vin odată cu funcția. Dacă vorbești despre merit, nu-mi aduce nepotul pe ușa din spate.

Nu este revoluție. Este doar o pretenție minimă: să nu ne mai luăm unii pe alții de proști.

Poate vecinul meu avea dreptate

M-am tot gândit astăzi la omul care mi-a spus „bună seara” la 4:30 dimineața. Poate, fără să vrea, mi-a făcut cea mai bună radiografie a României.

Nu mai știm exact dacă este dimineață sau seară. Nu mai știm dacă omul care ne vorbește despre libertate ne vrea liberi sau doar disciplinați.

Nu mai știm dacă patriotismul înseamnă să iubești țara sau să pupi corect drapelul. Nu mai știm dacă independența este o stare reală sau o formulă din comunicatul de presă.

Nu mai știm dacă moralitatea se măsoară în fapte sau în câte simboluri ai reușit să săruți înainte de fotografie.

Și poate tocmai asta este problema. Suntem buimaci.

Atât de buimaci încât fățărnicia a încetat să ne mai șocheze. A devenit decor.

Și până ne revenim noi... șoarecii dansează pe masă.

Ba mai nou ne explică și regulamentul.

Eu unul aș începe cu ceva foarte simplu: mai puține pupături demonstrative și mai mult caracter.

Și, înainte de toate, să nu mai fim indiferenți.

Restul vine după.

---

Dacă ți se pare că acest articol merită citit și de prietenii sau cunoscuții tăi, dă-l mai departe. Iar dacă vrei să ajuți proiectul să continue, poți susține acest blog. Fără obligații, fără artificii — doar dacă ți se pare că merită.