Dacă vrem cu adevărat o Românie altfel, înainte de următoarea gogoașă electorală
Am făcut din propria mea naivitate un refren. Acum vreau să testez ceva mai serios: poate „Ioane, Ioane, iar te-ai lăsat prostit” să devină un reflex simplu de verificare înainte să credem următoarea promisiune politică?
Eu, Ionel Balica, am făcut ceva ce nouă, românilor, nu ne place prea mult să facem: am început cu mine.
Nu cu politicianul pe care îl detest. Nu cu alegătorul celuilalt partid. Nu cu vecinul care votează „greșit”. Nu cu omul care își ia informația de pe TikTok și nici cu cel care distribuie pe WhatsApp tot ce îi trimite Costel. Cu mine.
Și am ajuns la o concluzie care nu-mi face deloc cinste:
m-am lăsat prostit.
Știu să citesc. Știu să scriu. Am trecut prin școală. Am muncit. Am trăit suficient cât să cred că nu mai poate veni oricine să-mi vândă gogoși. Și totuși, uneori, a venit. Iar eu am venit cu punga.
Am crezut oameni pentru că spuneau exact ce voiam să aud. Am confundat siguranța din voce cu adevărul. Am acceptat promisiuni fără să pun întrebarea banală:
„Cum?”
Am avut opinii foarte ferme despre lucruri pe care nu le verificasem suficient.
Și atunci mi-a venit replica:
„Ioane, Ioane, iar te-ai lăsat prostit!”
La început am râs. După aceea m-am uitat mai atent la propoziția asta și n-a mai fost chiar atât de amuzant.
Pentru că problema nu este numai că există politicieni care mint. Asta știm.
Problema mai interesantă este alta: de ce continuă să funcționeze?
Se schimbă partidul. Se schimbă poza. Se schimbă sloganul. Se schimbă dușmanul. Uneori se schimbă până și doctrina. Dar mecanismul rămâne surprinzător de familiar.
Ni se spune ceva ce ne-ar plăcea foarte mult să fie adevărat. Noi vrem să fie adevărat. Și undeva între dorința noastră și întrebarea „dar se poate?” se produce scurtcircuitul.
Ți-au plasat gogoașa și tu te-ai dus cu punga.
De aici a pornit melodia. Dar nu vreau ca povestea să se termine cu o melodie.
Ce vreau, de fapt, să testez
Nu încerc să demonstrez că „toți politicienii mint”. Ar fi simplist și, mai ales, inutil.
Nu încerc nici să conving oamenii să voteze cu un partid sau împotriva altuia.
Propun un experiment mult mai simplu:
Putem introduce între promisiunea politică și reacția noastră un reflex de câteva secunde?
Un moment în care, înainte să aplaudăm, să distribuim, să ne indignăm sau să punem ștampila, să întrebăm:
REGULA „IOANE”
1. Cum?
Care este mecanismul concret prin care promisiunea poate deveni realitate?
2. Cât costă?
Nu „de unde se vor găsi bani”, ci cât costă aproximativ.
3. Cine plătește?
Bugetul de stat? Taxe noi? Împrumuturi? Fonduri europene? Altă sursă?
4. Cine poate decide?
Are omul care face promisiunea puterea legală să o îndeplinească sau depinde de Parlament, Guvern, primărie, Uniunea Europeană ori alte instituții?
5. În cât timp?
Există un calendar sau doar expresii precum „vom face”, „vom construi”, „vom crește”?
6. Cum verificăm după aceea?
Care este rezultatul măsurabil după care putem spune: da, promisiunea a fost respectată sau nu, n-a fost?
Atât.
Nu trebuie să devenim economiști, juriști sau politologi. Trebuie doar să ne obișnuim să cerem câteva răspunsuri înainte să cumpărăm gogoașa.
Și regula trebuie aplicată inclusiv politicianului pe care îl plac
Aici este partea incomodă.
Este foarte ușor să verific promisiunea adversarului politic. Mult mai greu este să pun aceleași întrebări omului cu care deja sunt de acord.
Dar tocmai acesta este testul.
Dacă „Regula Ioane” funcționează numai împotriva partidului pe care îl detestăm, atunci n-am construit un instrument împotriva manipulării. Am construit încă o bâtă politică.
Eu vreau exact contrariul.
Aceleași întrebări pentru PSD, PNL, USR, AUR, UDMR, pentru partidele care vor apărea mâine și pentru independenții care ne vor explica, inevitabil, că ei sunt complet diferiți.
Aceleași întrebări și pentru politicianul pe care îl simpatizez. Poate chiar mai ales pentru el.
De ce există „Imnul Oficial al Analfabetului Funcțional”?
Pentru că o listă de șase întrebări este utilă. Dar un refren poate fi memorabil.
Așa a apărut:
„Ioane, Ioane,
iar te-ai lăsat prostit!”
Titlul este deliberat exagerat și autoironic.
Nu folosesc „analfabet funcțional” aici ca definiție academică sau diagnostic și nici ca insultă adresată unei categorii de oameni.
În cântec, expresia este oglinda pe care am întors-o spre mine.
Am știut să citesc promisiunea, dar nu am înțeles întotdeauna consecința. Am știut unde este ștampila, dar nu am întrebat întotdeauna suficient înainte să o pun. Am știut să critic, dar nu m-am verificat întotdeauna și pe mine.
De aici vine titlul. Nu din ideea că „ceilalți sunt proști”, ci din recunoașterea:
„Da, aici eu am fost prost.”
Prima variantă — „Imnul Oficial al Analfabetului Funcțional”
Aceasta este varianta de la care a pornit proiectul. Ion vorbește, conștiința îl întreabă, iar mulțimea îi întoarce replica.
IOANE, IOANE,
IAR TE-AI LĂSAT PROSTIT!
Dacă playerul nu se încarcă, deschide piesa pe YouTube .
Versuri: Ionel Balica
Muzică și interpretare: realizate cu ajutorul
inteligenței artificiale.
Versurile sunt originale și îmi aparțin.
Și poate că cel mai important cuvânt al refrenului nu este „prostit”. Este „iar”.
O dată poate fi o greșeală. Când același mecanism funcționează repetat, merită să ne întrebăm dacă problema mai este doar la omul care ne spune povestea.
A doua variantă — maneaua
Da, manea. Deliberat.
Pentru că dacă vrem ca o idee să circule în România reală, trebuie să acceptăm că România nu trăiește numai din editoriale, conferințe și dezbateri de două ore.
Trăiește și în mașină, și pe TikTok, și în taxi, și în pauza de muncă, și la petrecere, și în căști, și în telefon.
Dacă aceeași întrebare poate intra în capul unui om printr-un refren, nu văd de ce ar trebui să-i fie rușine ideii că a ajuns acolo printr-o manea.
Dacă playerul nu se încarcă, deschide piesa pe YouTube .
Versuri: Ionel Balica
Muzică și interpretare: realizate cu ajutorul
inteligenței artificiale.
Și de aici vine și expresia mea: „Merdeneaua noastră”
Nu vreau să construiesc o doctrină în jurul unei merdenele. Ar fi puțin cam mult chiar și pentru mine.
Este doar o imagine populară pentru un lucru simplu:
înainte să mai înghiți ceva frumos ambalat, uită-te puțin la ce conține.
Dacă expresia prinde, bine. Dacă nu prinde, n-am nicio problemă să rămână doar gluma din care a pornit experimentul.
Importantă este întrebarea.
Aici începe experimentul
Nu vreau să spun presei: „Promovați-mi melodia.”
Nici creatorilor: „Faceți-mi piesa virală.”
Ar fi exact genul de campanie despre care și eu aș ridica o sprânceană dacă aș primi-o pe email.
Propun altceva.
Luați întrebarea și testați-o.
Pentru un post de radio
Alegeți o promisiune politică și întrebați ascultătorii: „Care dintre cele șase întrebări din Regula Ioane nu are încă un răspuns?” Sau: „Care este gogoașa electorală pe care ai crezut-o și tu?”
Pentru o televiziune
Puneți pe ecran promisiunea și rezultatul. Nu politicianul bun contra politicianului rău. Promisiunea contra faptelor.
Pentru un jurnalist
Luați o promisiune importantă și treceți-o prin cele șase întrebări. Dacă rezistă, spuneți asta. Dacă nu rezistă, spuneți și asta.
Pentru un podcast
Întrebați un invitat: „Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că și tu te-ai dus cu punga?”
Pentru un profesor
Folosiți o promisiune publică drept exercițiu de gândire critică. Nu spuneți elevului ce să creadă. Întrebați-l: „Cum ai verifica?”
Pentru un creator
Luați „Ioane, Ioane” și întoarceți-l împotriva mea dacă spun o prostie. Ar fi chiar o dovadă că mecanismul funcționează.
Nu vă cer să fiți de acord cu mine
Asta mi se pare important.
Nu trebuie să considerați piesa genială. Poate vi se pare proastă. Nu trebuie să vă placă maneaua. Poate nu suportați genul. Poate considerați titlul prea agresiv. Poate credeți că experimentul meu este naiv.
Critica este perfect legitimă.
Asta este povestea.
Melodia este numai instrumentul cu care încerc să o aduc în discuție.
Cum voi judeca dacă experimentul a funcționat
Nu după numărul de oameni care spun că le place cântecul. Nu după câte complimente primesc. Și nici după cât de cunoscut devine Ionel Balica.
Ar fi destul de caraghios să transform un proiect despre gândire critică într-un concurs de popularitate.
Experimentul funcționează dacă apar oameni care folosesc întrebările.
Dacă un jurnalist trece o promisiune prin ele. Dacă un ascultător sună la radio și spune: „Stați puțin. Cât costă?” Dacă un creator folosește refrenul când cineva vinde o gogoașă prea frumos ambalată.
Dacă cineva îl folosește inclusiv împotriva politicianului pe care îl votează.
Sau împotriva mea.
Atunci avem ceva.
De ce poți să nu ai încredere în mine și totuși să folosești regula
Nu sunt instituție. Nu sunt ONG. Nu sunt profesor universitar. Nu sunt partid.
Sunt Ionel Balica.
Scriu un blog de opinie și încerc să separ cât pot de clar faptele de ceea ce cred eu despre ele.
Nu vă cer să acceptați ceva pentru că spun eu. De fapt, ar fi comic.
Mesajul întregului proiect este tocmai:
nu crede pentru că cineva vorbește convingător. Verifică.
Prin urmare, verificați-mă și pe mine.
Dacă folosesc două standarde diferite pentru două partide, spuneți-mi. Dacă prezint o afirmație drept fapt fără să o pot demonstra, spuneți-mi. Dacă „Ioane” începe să fie folosit doar împotriva celor cu care nu sunt de acord, spuneți-mi.
Altfel proiectul și-a pierdut sensul.
Pentru presă și creatori
Dacă vreți să discutați proiectul, să folosiți fragmente audio/video într-un material editorial, să realizați o versiune proprie sau să verificați condițiile în care materialele pot fi reutilizate, contactați-mă înainte și clarificăm exact utilizarea.
Nu există obligația de a prezenta proiectul favorabil.
Dimpotrivă.
O discuție serioasă, inclusiv critică, este mai valoroasă decât o preluare făcută doar pentru că „sună bine”.
Ce mă interesează este întrebarea.
Eu am început cu mine
Nu-mi place ideea că am fost manipulat. Nu-mi place să recunosc că am crezut oameni care n-au meritat. Nu-mi place nici să recunosc că uneori am citit mai atent lucrurile care îmi confirmau convingerile decât pe cele care le contraziceau.
Dar mi-ar plăcea și mai puțin să continui să fac același lucru doar pentru că orgoliul nu mă lasă să spun:
„Da. Aici am fost prost.”
De aceea nu vreau ca „Ioane” să fie numele prostului din tabăra cealaltă.
Ioane sunt eu. Ioane poți fi tu. Ioane poate fi omul de dreapta. Ioane poate fi omul de stânga. Ioane poate fi cel cu trei facultăți. Ioane poate fi omul care n-a terminat liceul.
Pentru că inteligența nu ne vaccinează automat împotriva lucrurilor pe care vrem foarte tare să le credem.
Înainte de următoarea gogoașă
Nu avem nevoie ca toată România să cânte aceeași melodie. Și nici nu cred că o melodie va schimba România.
Dar poate introduce o fracțiune de secundă între promisiune și credință.
Atât încerc să testez.
Data viitoare când cineva ne promite salarii uriașe și taxe mici, locuințe aproape gratis, pensii mai mari, spitale, autostrăzi, prosperitate, dreptate și eventual luna de pe cer, înainte să ne certăm între noi pentru el, poate auzim undeva:
„Ioane...”
Și ne oprim.
Poate după aceea concluzia va fi:
„Da. Promisiunea este realistă.”
Perfect.
Dar măcar vom ști de ce.
Iar dacă nu este, poate de data asta, când vine gogoașa, vom putea răspunde:
„Mulțumim. De data asta am lăsat punga acasă.”
Ionel Balica
Comentarii
Trimiteți un comentariu