Câte voturi câștigăm? Unde este „merdeneaua” noastră?

 

Toți vorbesc despre interesul românilor. Dar, dincolo de declarațiile publice, există o întrebare pe care partidele nu au niciun motiv să o spună cu voce tare: câte voturi câștigăm, câte pierdem și ce avem de câștigat dacă adversarul nu reușește? Poate că problema noastră nu este doar cine guvernează România, ci și faptul că am ajuns să ne unim mai ușor în jurul unui partid decât între noi.

România pare prinsă din nou într-un joc de „cine clipește primul?”.

PSD, PNL, USR, AUR, UDMR. Fiecare vorbește despre responsabilitate, reformă, protejarea românilor, stabilitate, interes național.

Și fiecare poate avea argumente perfect legitime pentru poziția pe care o susține.

Dar eu cred că din această discuție lipsește aproape întotdeauna o întrebare:

Ce are fiecare partid de câștigat din ceea ce spune și face?

Nu mă refer la bani ascunși, înțelegeri conspirative sau la ideea simplistă că „politicienii sunt răi”.

Mă refer la ceva mult mai banal și, tocmai de aceea, probabil mult mai important.

Partidele sunt construite pentru a câștiga voturi, pentru a obține puterea și pentru a o păstra.

În teorie, interesul partidului și interesul general al societății ar trebui să se întâlnească suficient de des încât politica să producă progres.

Privind însă România de după Revoluție, am senzația că această întâlnire s-a produs prea rar.

Prea des au apărut înaintea ei interesul partidului, interesul liderului, următoarele alegeri sau nevoia ca adversarul să nu poată spune:

„Eu am rezolvat problema.”

Nu spun că interesul politic și interesul societății nu s-au întâlnit niciodată.

Spun că, după mai bine de trei decenii, rezultatul din jurul nostru ne dă dreptul să întrebăm dacă nu cumva prea multe decizii au fost privite mai întâi prin prisma întrebării:

„Ce câștigăm noi din asta?”

și abia apoi:

„Ce câștigă România din asta?”

Aritmetica pe care nu o auzim la televizor

Contextul actual este aproape o demonstrație perfectă a problemei.

România se află, la sfârșitul lunii august 2026, cu un guvern interimar. Guvernul propus de Adrian Veștea a fost respins de Parlament pe 22 iunie: 189 de parlamentari au votat pentru, în condițiile în care erau necesare cel puțin 233 de voturi pentru învestire.

Pe 26 august, premierul interimar Ilie Bolojan spunea public că această situație, prelungită de aproximativ trei luni, este neobișnuită și că România are nevoie de un guvern cu puteri depline.

În paralel, partidele au negociat una dintre reformele importante legate de PNRR — Legea salarizării — de îndeplinirea jalonului fiind legată o sumă de aproximativ 770 de milioane de euro.

Acestea sunt fapte.

De aici înainte începe întrebarea.

În spatele fiecărei poziții politice există inevitabil și o aritmetică electorală:

Dacă accept această măsură, câte voturi pierd?

Dacă mă opun, câte câștig?

Dacă spun oamenilor că trebuie făcut un sacrificiu, cine va plăti electoral?

Dacă alt partid face reforma și aceasta funcționează, cine va lua meritul?

Și întrebarea care probabil se spune cel mai greu cu voce tare:

Dacă eu nu pot câștiga meritul, cât de mult îmi doresc ca adversarul meu să reușească?

Avem o vorbă românească brutal de simplă:

„Prostul, dacă nu te poate ajunge, îți pune piedică.”

Nu o folosesc pentru a numi prost un politician sau un partid.

O folosesc ca metaforă pentru un mecanism.

Într-un sistem bazat pe competiție, succesul adversarului poate deveni problema ta.

Dacă el rezolvă ceva, câștigă capital politic.

Dacă nu rezolvă, poți apărea tu și spune:

„V-am spus că nu sunt în stare.”

Și de aici apare un stimulent periculos: uneori poate deveni mai profitabil electoral să demonstrezi că adversarul nu poate decât să-l ajuți să reușească.

Numai că există o problemă.

Când îi pui piedică adversarului politic, acesta nu cade singur.

Uneori cădem și noi odată cu el.

Câte voturi câștigăm dacă promitem mai mult?

Să presupunem că un partid spune că anumite cheltuieli trebuie reduse.

Poate chiar crede sincer asta.

Dar știe și cine va fi afectat.

Știe câți alegători riscă să se supere.

Știe că alt partid poate veni imediat și spune:

„Noi nu vă luăm. Noi vă dăm.”

Și partidul care promite că dă poate crede sincer că protejează oamenii.

Dar știe și câte voturi sunt în acea promisiune.

Aici este partea despre care vorbim prea puțin.

În democrație, aproape orice măsură are două contabilități:

contabilitatea banilor și contabilitatea voturilor.

Prima ne este prezentată în bugete.

A doua rămâne în mare parte nevăzută.

Dar ea există.

Un sondaj CURS realizat între 14 și 24 iulie 2026 plasa AUR la 34%, PSD la 23%, PNL la 21%, USR la 9% și UDMR la 4%. Același sondaj arăta că opt din zece respondenți considerau că România merge într-o direcție greșită.

Un sondaj nu este rezultatul unor alegeri și se poate schimba.

Dar partidele îl citesc.

Și ar fi naiv să credem că asemenea cifre nu influențează strategia.

Dacă ești pe primul loc, eventualitatea alegerilor arată într-un fel.

Dacă pierzi procente, arată altfel.

Dacă guvernarea te erodează, opoziția poate deveni confortabilă.

Dacă altcineva trebuie să adopte măsuri nepopulare, tentația de a-l lăsa să suporte singur costul politic este evidentă.

Nu trebuie să știm ce își spun liderii în camerele de negociere pentru a vedea stimulentul.

Trebuie doar să punem întrebarea pe care ei nu au motive să o pună public:

Cine câștigă voturi din această poziție?

Interesul național — expresia care aparține tuturor

Aproape fiecare partid spune că acționează în „interesul național”.

Numai că interesul național capătă definiții surprinzător de diferite.

Pentru unul înseamnă protecție socială.

Pentru altul înseamnă reducerea cheltuielilor.

Pentru unul înseamnă continuitate și stabilitate.

Pentru altul, schimbarea sistemului.

Și este normal să existe asemenea diferențe.

Aceasta este democrația.

Problema apare când alegătorului îi devine imposibil să mai vadă unde se termină convingerea și unde începe calculul electoral.

Poate că un politician crede sincer în ceea ce spune.

Dar același politician știe câte voturi poate aduce mesajul său.

Cele două lucruri pot exista simultan.

Aici nu este nevoie de conspirații.

Este suficientă politica.

Între timp, noi am devenit galeriile lor

Există însă ceva care mă preocupă chiar mai mult decât calculul partidelor.

Noi.

După Revoluție am schimbat guverne, președinți, partide, alianțe și doctrine.

Am văzut adversari politici care păreau incapabili să stea în aceeași încăpere ajungând mai târziu la aceeași masă.

Am văzut partide care s-au atacat ani întregi guvernând împreună.

Și totuși noi continuăm să ne purtăm uneori ca și cum apartenența politică ar fi o relație de sânge.

PSD-ist.

Liberal.

Userist.

Aurist.

Suveranist.

Proeuropean.

Globalist.

Comunist.

Fascist.

Trădător.

Și, dacă discuția continuă suficient, ajungem să ne pomenim și mamele.

Pentru cine?

Pentru oameni care mâine se pot așeza împreună și pot negocia o majoritate parlamentară?

Ce câștigăm noi din asta?

Poate că aceasta este una dintre cele mai mari victorii ale sistemului politic construit după Revoluție:

ne-a transformat din cetățeni în suporteri.

Iar când alegătorul devine suporter, politicianului îi este mai ușor.

Cetățeanul întreabă:

„Ce ai făcut?”

Suporterul răspunde:

„Da, dar ai văzut ce au făcut ceilalți?”

Este o diferență uriașă.

Pentru că, din acel moment, nu mai trebuie neapărat să demonstrezi că ai făcut bine.

Poate fi suficient să demonstrezi că adversarul este mai rău.

Și atunci apare inevitabil o politică bazată pe „noi versus ei”.

Iar noi ajungem să facem gratis o parte din campania electorală a partidelor.

Ne certăm cu vecinul.

Cu colegul.

Cu prietenul.

Cu familia.

Pentru niște politicieni care își negociază apoi interesele mult mai pragmatic decât ne negociem noi prieteniile.

Și apoi a apărut merdeneaua

În august s-a întâmplat în București ceva aparent minor.

Un videoclip în care merdeneaua unei vechi patiserii din Piața Amzei era pusă într-o lumină depreciativă a provocat o reacție uriașă pe internet.

Oamenii au reacționat.

Au apărut glume.

Mesaje de susținere.

Și apoi au apărut oamenii la patiserie.

Pe 22 august s-au format cozi.

Mobilizarea pornise în mare parte din rețelele sociale.

Dintr-odată, o merdenea devenise mai mult decât o bucată de aluat cu brânză.

Devenise un punct comun.

TVR a rezumat fenomenul aproape perfect:

românii găsiseră un motiv să fie uniți: merdeneaua.

Și atunci mi-a venit întrebarea care mi se pare mult mai importantă decât povestea în sine:

Dacă ne putem uni atât de repede în jurul unei merdenele, de ce nu ne putem uni la fel de repede în jurul propriului nostru interes?

Poate pentru că merdeneaua avea un avantaj uriaș:

nu avea partid.

Nu era merdeneaua PSD.

Nu era merdeneaua PNL.

Nu era merdeneaua USR.

Nu era merdeneaua AUR.

Nu trebuia să întrebi cine a propus-o înainte să hotărăști dacă îți place.

Nu trebuia să verifici cu ce tabără te identifici.

Era ceva simplu.

Concret.

Ușor de înțeles.

Și, mai ales, puteai face ceva imediat.

Te duceai și cumpărai una.

Unde este „merdeneaua” noastră?

Poate că România nu duce lipsă de solidaritate.

Poate ne lipsește punctul comun de sprijin.

„Merdeneaua” noastră.

Ceva suficient de simplu și suficient de important încât să spunem:

„Aici nu mă interesează cu cine votezi. Și tu ai nevoie de asta. Și eu am nevoie de asta.”

Un spital în care să fim tratați decent.

O școală în care copilul chiar să învețe.

O administrație în care să nu trebuiască să cunoști pe cineva.

Un stat care să nu schimbe regulile după interesele momentului.

Taxe despre care să putem afla clar unde se duc.

Un drum făcut bine prima dată, nu reparat de trei ori.

O instituție în care competența să valoreze mai mult decât carnetul de partid.

Poate acestea sunt merdenelele noastre.

Numai că sunt mai greu de apărat.

Nu poți cumpăra un spital bun într-o dimineață.

Nu poți sta două ore la coadă pentru o administrație competentă.

Nu poți fotografia reforma statului și posta poza pe Facebook.

Beneficiile sunt lente.

Responsabilitatea este împrăștiată.

Și aproape imediat apare partidul care spune:

„Noi vrem asta. Ei sunt împotrivă.”

Și din acel moment ne-am împărțit din nou.

Poate că nu avem nevoie să fim uniți în jurul unui lider

De fiecare dată când lucrurile merg prost apare aceeași speranță:

să vină cineva.

Un președinte.

Un premier.

Un partid nou.

Un lider puternic.

Un salvator.

Cineva în jurul căruia să ne unim.

Dar dacă tocmai aici greșim?

De ce trebuie să fim uniți în jurul unui om?

De ce să nu fim uniți între noi, în jurul unor reguli?

Poți vota PSD.

Poți vota PNL.

Poți vota USR.

Poți vota AUR.

Poți să nu votezi niciunul dintre ele.

Dar am putea avea câteva cerințe comune.

Dacă furi, răspunzi — indiferent de partid.

Dacă promiți, explici de unde vin banii.

Dacă ai guvernat, arăți rezultatele.

Dacă spui că o reformă este proastă, explici ce pui în loc.

Dacă blochezi o măsură, explici care este alternativa.

Dacă invoci „interesul românilor”, arată-ne concret ce câștigă românii.

Și poate regula cea mai importantă:

standardul pe care îl aplic adversarului politic trebuie să îl aplic și politicianului pe care l-am votat eu.

Asta ar schimba enorm jocul.

Pentru că partidele pot exploata diferențele dintre noi.

Le-ar fi mult mai greu să exploateze un standard pe care îl aplicăm tuturor.

Poate acesta este medicamentul puternic

Spuneam că sistemului construit în România după Revoluție îi trebuie un medicament puternic.

Poate acel medicament nu este încă un partid care ne promite că va salva țara.

Am mai încercat rețeta asta.

Poate medicamentul este mai puțin spectaculos:

să refuzăm să mai fim galeriile lor.

Să putem vota diferit fără să ne urâm.

Să putem spune că partidul pe care l-am votat greșește.

Să putem recunoaște când adversarul politic face ceva bine.

Să nu mai confundăm critica unui partid cu o insultă adresată nouă.

Să cerem aceleași lucruri de la toți.

Și, mai ales, să schimbăm întrebarea.

Partidele vor continua probabil să-și facă propriile calcule:

Câte voturi câștigăm dacă promitem mai mult?

Câte pierdem dacă acceptăm?

Ce se întâmplă dacă adversarul reușește?

Este treaba lor.

Treaba noastră ar trebui să înceapă cu altă întrebare:

Bine. Dar noi ce câștigăm?

Nu PSD.

Nu PNL.

Nu USR.

Nu AUR.

Nu politicianul care apare mâine și ne explică de ce numai el poate salva România.

Noi.

Poate că interesul național începe exact în momentul în care încetăm să mai fim uniți în jurul politicienilor și învățăm să fim uniți în jurul intereselor noastre.

Iar povestea merdenelei, dincolo de glumă și de internet, ne-a demonstrat ceva:

știm să ne unim.

Poate că nu solidaritatea ne lipsește.

Poate încă nu am găsit „merdeneaua” suficient de importantă pentru care să stăm împreună la aceeași coadă.

Dacă ți se pare că acest articol merită citit și de prietenii sau cunoscuții tăi, dă-l mai departe. Iar dacă vrei să ajuți proiectul să continue, poți susține acest blog. Fără obligații, fără artificii — doar dacă ți se pare că merită.