Pe când vom scăpa?

 

Întrebarea e, de fapt, incompletă.

De cine vrem să scăpăm? De ei sau de noi?

De clasa politică pe care o înjurăm de dimineața până seara sau de reflexele prin care, la fiecare câțiva ani, reușim să o reconstruim aproape identic?

Pentru că avem o expresie care spune mai mult despre politica românească decât multe programe electorale:

„A furat, dar a și făcut.”

Am reușit performanța de a transforma furtul dintr-un motiv de eliminare într-un fel de comision acceptabil. Nu mai întrebăm de ce a furat. Întrebarea devine dacă a rămas și ceva pentru noi.

A pus borduri? A făcut un parc? A asfaltat? A aprins luminițele de Crăciun?

Bun. Atunci parcă furtul nu mai doare atât.

În 2016, de exemplu, Mircia Gutău a câștigat din nou Primăria Râmnicu Vâlcea cu peste 40% din voturi, după ce, la acel moment, existaseră două condamnări definitive pentru fapte de corupție. Una dintre cauze a fost ulterior rejudecată după o decizie CEDO și s-a încheiat cu achitare, ceea ce este important de precizat. Dar pentru întrebarea mea contează momentul votului: alegătorii știau istoricul și o parte importantă dintre ei au spus totuși „da”.

Nu e singurul episod care a alimentat celebra formulă „a furat, dar a și făcut”. Sociologul Mircea Kivu vorbea chiar despre o „distorsionare a valorilor”: corupția devine tolerabilă dacă alegătorul simte că a primit și el ceva în schimb. Și spunea un lucru cu care tind să fiu de acord: nu avem corupția în gene.

Din fericire.

Pentru că dacă era în ADN, puteam închide discuția, chema geneticienii și pleca liniștiți acasă.

Haiducul, primarul și găina

Poate însă că avem niște povești foarte vechi pe care le-am transportat, fără să vrem, până în cabina de vot.

Am crescut cu haiducul.

Fura de la bogați și dădea la săraci.

Era în afara legii, dar avea dreptate morală. Sistemul era rău, omul era bun.

Și poate că, undeva pe drum, am păstrat simpatia pentru personajul care „se descurcă”, sfidează sistemul și mai aruncă din când în când câte ceva și către sat.

Doar că politicianul modern nu mai trebuie nici măcar să împartă prada ca haiducul. Uneori îi ajunge să inaugureze o parcare.

Tot de mici învățam și povestea cu cățelușul cu părul creț care fură rața și apoi jură că nu fură, deși este prins cu ea în gură.

La cinci ani ni se părea limpede.

La cincizeci devenim mult mai sofisticați.

Poate n-a furat.

Poate este dosar politic.

Poate ceilalți fură mai mult.

Poate măcar acesta face.

Poate procurorii au ceva cu el.

Poate judecătorii sunt ai celorlalți.

Poate presa minte.

Și, dintr-o dată, rața din gură devine o dezbatere constituțională.

Dar îi protejează sistemul?

Aici trebuie să-mi pun singur o frână.

Este tentant să spun: politicienii sunt protejați, procurorii trag de dosare, judecătorii amână până intervine prescripția.

Doar că, fără probe într-un caz concret, asta nu mai este analiză. Este acuzație.

Pot însă să constat rezultatul sistemului.

Comisia Europeană arăta că, în 2024, instanțele din România au încetat procese penale pentru 307 inculpați din cauza intervenirii prescripției, față de 129 în 2022, în contextul problemelor juridice create de regimul întreruperii termenelor de prescripție. Comisia avertiza asupra riscului sistemic ca un număr considerabil de cauze să ajungă fără sancțiune penală.

Asta nu dovedește că un judecător sau un procuror a primit telefon de la partid.

Dar pentru omul care privește din afară efectul este devastator.

Dosar.

Ani.

Amânare.

Contestație.

Rejudecare.

Prescripție.

Sfârșit.

Iar omul obișnuit rămâne cu senzația că, dacă el ar fura o găină, n-ar avea nici partid, nici avocați celebri și nici timpul necesar pentru ca societatea să uite de găină.

Poate juridic comparația este nedreaptă.

Politic, însă, percepția aceasta există.

Și atunci cine este victima?

Aici cred că suntem extraordinar de vulnerabili.

Românului îi place victima.

Mai ales victima care vorbește bine.

Politicianul cercetat nu mai este politician cercetat. Devine omul „pe care sistemul vrea să-l termine”.

Cel prins mințind este atacat.

Cel sancționat este incomod.

Cel exclus este periculos pentru sistem.

Și uneori chiar există abuzuri. Tocmai de aceea statul de drept presupune prezumție de nevinovăție, procese corecte și probe, nu linșaj public.

Problema apare când transformăm automat orice răspundere într-o dovadă a persecuției.

Dacă îmi place politicianul, dosarul este politic.

Dacă nu-mi place, dosarul este dovada supremă.

Justiția rămâne aceeași. Se schimbă doar tricoul nostru.

Apoi a venit TikTok

Sau Facebook.

Sau YouTube.

Sau orice aplicație care a învățat că furia mea valorează mai mult decât liniștea mea.

Nu cred că TikTok ne-a inventat slăbiciunile. Doar a găsit o metodă excelentă de a le monetiza.

Algoritmul nu are nevoie să-mi demonstreze că un candidat este bun.

Trebuie doar să mi-l arate suficient de des.

Să-mi dea o melodie.

O replică.

Un dușman.

Un fragment de 18 secunde.

Un om „puternic”.

Unul care „le spune pe față”.

Unul care „vorbește frumos”.

Unul care „m-a uns la inimă”.

Și după câteva sute de repetări, familiaritatea începe să semene suspect de mult cu încrederea.

Nici măcar discuția despre influența platformelor asupra alegerilor din România nu este imaginară. Comisia Europeană a deschis proceduri oficiale împotriva TikTok după alegerile prezidențiale din 2024, investigând inclusiv riscurile legate de sistemele de recomandare și de manipularea neautentică sau automatizată. Asta nu înseamnă că Bruxelles-ul a stabilit deja cine a manipulat pe cine sau că algoritmul a ales în locul românilor. Înseamnă că riscul a fost suficient de serios pentru o investigație oficială.

Și aici ajung la partea neplăcută.

Algoritmul ne poate împinge. Trolul ne poate minți. Partidul ne poate manipula. Dar ștampila tot noi o punem.

„Vrem o țară ca afară”

Sigur că vrem.

Am auzit propoziția asta de când eram copil.

Vrem autostrăzi ca afară.

Spitale ca afară.

Salarii ca afară.

Politicieni ca afară.

Justiție ca afară.

Administrație ca afară.

Mai rar aud însă:

vreau să mă comport și eu ca cetățeanul pe care îl admir „afară”.

Să nu consider furtul acceptabil dacă omul „a și făcut”.

Să nu votez pe cineva pentru că e bărbat bine.

Sau pentru că vorbește frumos.

Sau pentru că mi-a spus exact ce voiam să aud.

Să verific înainte să distribui.

Să accept că politicianul meu poate greși.

Să cer aceeași măsură pentru ai mei și pentru ai lor.

Să înțeleg că patriotismul nu înseamnă să scriu ROMÂNIA cu trei steaguri în comentarii și, două minute mai târziu, să-mi vând votul pentru merdeneaua noastră.

Poate țara „ca afară” începe exact în partea plictisitoare.

În standarde.

De fapt, cine pe cine creează?

Asta este dilema mea.

Avem clasa politică aceasta pentru că politicienii ne-au învățat să fim așa?

Sau politicienii au devenit atât de buni la a ne spune exact ce vrem să auzim pentru că noi îi recompensăm?

Poate că politicianul care promite imposibilul nu este prost.

Poate ne-a studiat foarte bine.

Știe că nu trebuie să-mi explice bugetul.

Trebuie să-mi găsească dușmanul.

Nu trebuie să-mi arate reforma.

Trebuie să-mi spună că eu sunt bun și ceilalți sunt vinovați.

Nu trebuie să-mi ceară sacrificii.

Trebuie să-mi promită că altcineva le va face.

Și dacă asta funcționează la alegeri, de ce ar schimba metoda?

Până la urmă politica este și o piață.

Se produce ceea ce se cumpără.

Pe când vom scăpa?

Poate când vom înceta să credem că soluția trebuie să vină de undeva din afara noastră.

Bunicul meu a așteptat ani întregi să vină americanii.

Nu au mai venit în timpul vieții lui.

Eu am crescut cu altă așteptare: poate vine generația nouă, poate vine Europa, poate vine justiția, poate vine internetul, poate vine candidatul perfect.

Și încep să mă întreb dacă nu fac exact același lucru, doar că am schimbat personajele.

Poate că întrebarea nu este „când vom scăpa de ei?”

Poate întrebarea adevărată este:

când vom înceta să-i alegem?

Pentru că poți apăsa ștampila cât de tare vrei pe buletinul de vot. Urma de tuș nu face alegerea mai bună.

Convingerea din spatele ei, da.

Bunicul meu a așteptat americanii.

Eu încă îi aștept pe români.

Dacă ți se pare că acest articol merită citit și de prietenii sau cunoscuții tăi, dă-l mai departe. Iar dacă vrei să ajuți proiectul să continue, poți susține acest blog. Fără obligații, fără artificii — doar dacă ți se pare că merită.