O comună care produce, nu doar consumă. Modelul Matca pentru o Românie care se dezvoltă
Avem energie, pământ, oameni care muncesc și bani pentru investiții. Dar avem și un talent aparte: să le administrăm separat, de parcă n-ar avea nicio legătură între ele.
Finanțăm panouri fotovoltaice, construim depozite, modernizăm drumuri, sprijinim agricultorii și încurajăm întreprinderile mici. Fiecare program are instituția lui, bugetul lui și raportul lui de realizări. La final, contabilizăm banii cheltuiți și obiectivele inaugurate. Mai rar întrebăm câtă valoare economică a rămas efectiv în comunitate și câte dintre investiții se pot susține singure.
Nu propun o teorie desprinsă de realitate. Hai să luăm o comună adevărată: Matca, județul Galați.
Matca. Legume avem. Dar ce facem cu ele?
Conform recensământului din 2021, comuna Matca avea 11.535 de locuitori. Primăria afișează aproximativ 6.000 de agricultori și 796 de firme, fără să precizeze anul acestor ultime cifre. Vorbim despre unul dintre cele mai importante centre legumicole ale României, cu producție semnificativă de roșii, castraveți, ardei și alte legume.
În septembrie 2026, presa relata cazul unui agricultor din Matca ajuns să ofere gratuit castraveții. Prețul de achiziție coborâse la 30 de bani kilogramul, în timp ce numai recoltarea îl costa, potrivit declarației sale, aproximativ 50 de bani.
Așadar, producem legume, investim muncă și bani, dar în anumite perioade ajungem să nu ne putem acoperi nici costul recoltării. Între timp, alte legume românești pleacă la export, inclusiv către piețe unde există industrii de procesare.
Nu spun că intermediarii sunt inutili sau că diferența dintre prețul de producător și cel de la raft reprezintă integral profitul cuiva. Transportul, depozitarea, pierderile și comercializarea costă. Tocmai de aceea întreb: de ce să nu păstrăm în comunitate o parte mai mare din aceste activități și din valoarea economică produsă de ele?
De la panoul de pe casă la produsul finit
Să presupunem că 200 de gospodării din Matca participă voluntar la un proiect energetic, fiecare instalând panouri fotovoltaice de 5 kWp. Obținem o putere totală de 1 MWp și o producție anuală orientativă de 1,2 milioane kWh.
Primăria ar putea sprijini constituirea unei comunități energetice, cu o infrastructură comună de stocare, dimensionată în funcție de studiile tehnice. Pentru exemplul nostru analizăm o baterie de 1 MWh, fără să presupunem că aceasta este automat soluția optimă.
Locuitorii își păstrează drepturile asupra energiei produse, iar energia partajată și beneficiile rezultate se stabilesc prin contracte și reguli transparente. Energia nu ajunge gratuit din panourile de pe case în depozitele primăriei. Există condiții de racordare, măsurare, furnizare și facturare care trebuie respectate.
Beneficiarii ar putea fi gospodăriile participante, dar și serviciile publice sau operatorii economici care aderă legal la sistem.
Iluminatul stradal, școlile, pomparea apei, canalizarea, atelierele și depozitele frigorifice ar putea beneficia de energia produsă local. Transportul electric local poate deveni o componentă suplimentară, acolo unde cererea și traseele îi justifică investiția.
Important este ca energia să nu rămână un proiect izolat. Ea trebuie să susțină activități economice reale. Iar locuitorii fără posibilitatea de a-și monta panouri trebuie să poată participa și ei la beneficiile comunității, în condiții echitabile.
Nu vindem doar leguma. Vindem și valoarea adăugată.
Pentru Matca propun un centru agroalimentar construit gradual: colectare, sortare, ambalare, depozitare frigorifică și procesare.
Agricultorul livrează marfa. Legumele destinate consumului proaspăt sunt sortate și distribuite prin contracte comerciale. Cele care pot fi păstrate în condiții corespunzătoare sunt depozitate temporar. O parte din surplusul alimentar sigur pentru consum poate fi transformată în murături, bulion, zacuscă, conserve sau alte produse finite.
Nu toate legumele rezistă mult în depozit și nu orice surplus poate fi procesat rentabil. Roșiile și castraveții, de exemplu, au limite de păstrare. De aceea, centrul trebuie construit în funcție de produse, capacitate și piață.
În jurul său se pot dezvolta ateliere de reparații pentru utilaje agricole, instalații de irigații, lucrări electrice, întreținere fotovoltaică, confecții metalice, tâmplărie și ambalare.
Apare astfel un lanț economic: producție agricolă – energie – depozitare – procesare – transport – comercializare – servicii locale.
Nu mai discutăm despre un singur depozit sau despre o fabrică, ci despre o comunitate în care mai multe activități se susțin reciproc.
Cât ar putea câștiga Matca? Să punem cifre pe masă.
Am construit o simulare economică pentru valorificarea anuală a 10.000 de tone de legume. Este un exercițiu de prefezabilitate, nu un studiu bazat pe contractele reale ale agricultorilor din Matca.
Scenariul presupune 8.000 de tone comercializate proaspete, 1.000 de tone valorificate prin depozitare și livrare organizată și 1.000 de tone destinate procesării.
Fără integrarea acestor activități, valoarea comercială estimată a lotului este de 36 de milioane lei.
Prin vânzare organizată, depozitare și procesare, valoarea estimată după costurile comerciale suplimentare directe ar putea ajunge la 40,3 milioane lei.
Diferența: 4,3 milioane lei anual.
După scăderea unor cheltuieli generale suplimentare, estimate la 700.000 lei, și adăugarea unui beneficiu energetic ipotetic de 360.000 lei, rezultă aproximativ 3,96 milioane lei anual.
Atenție: aceasta nu este o promisiune de profit și nici suma care ar intra în bugetul primăriei. Este un surplus economic orientativ, distribuit între gospodării și operatori diferiți, înaintea unor costuri precum impozitele, finanțarea și recuperarea investițiilor. Beneficiile energetice nu trebuie contabilizate de două ori.
La acest nivel de activitate am putea analiza și aproximativ 36–61 de locuri de muncă echivalente cu normă întreagă, în colectare, depozitare, procesare, distribuție și întreținere. Nu sunt angajări garantate, ci un necesar orientativ care trebuie verificat.
Mai important decât numărul locurilor de muncă este și cât câștigă în plus agricultorul. Dacă producem conserve, dar materia primă continuă să fie cumpărată sub costul de producție, n-am rezolvat problema. Doar am mutat-o.
Cât costă și când se recuperează investiția?
Bugetul preliminar pentru un asemenea proiect este de 37,9 milioane lei, împărțit astfel:
8,8 milioane lei: panouri pe 200 de gospodării, stocare, racordări și management energetic.
7,3 milioane lei: infrastructură de sortare, ambalare și depozitare frigorifică.
10 milioane lei: linie de procesare, hale și utilități.
5,5 milioane lei: transport, ateliere, laborator și sisteme informatice.
6,3 milioane lei: rezervă pentru neprevăzute și capital de lucru.
Sumele sunt estimări de lucru, nu devize sau oferte ferme. Costul real depinde de teren, utilaje, racordare, automatizare, autorizații și capacitatea proiectată.
Un calcul strict aritmetic, împărțind 37,9 milioane lei la surplusul anual de 3,96 milioane lei, indică aproximativ 9,6 ani. Dar nu acesta este termenul de recuperare demonstrat al investiției.
De ce? Pentru că panourile aparțin unor gospodării, depozitul poate aparține unei cooperative, iar fabrica unui operator comercial. Fiecare investitor are venituri, cheltuieli și obligații proprii. Mai trebuie calculate creșterea graduală a producției, dobânzile, impozitele și înlocuirea echipamentelor.
În plus, dacă întregul subsistem energetic de 8,8 milioane lei ar genera numai economia ipotetică de 360.000 lei anual, recuperarea simplă ar depăși 24 de ani. Tocmai de aceea bateria comunitară nu trebuie cumpărată înainte de a demonstra economic utilitatea sa.
Există instrumente de finanțare, inclusiv intervențiile AFIR pentru depozitarea și procesarea produselor agricole. Pentru DR-22 este prevăzut un sprijin de până la 65% din cheltuielile eligibile, în limitele programului. Dar finanțarea nu este automată, iar disponibilitatea apelurilor și eligibilitatea proiectelor trebuie verificate.
Ca exemplu, dacă 20 de milioane lei din investiție ar fi eligibile și finanțate la 65%, sprijinul ar fi de 13 milioane lei. Capitalul rămas de finanțat ar scădea la 24,9 milioane lei. Acesta este un scenariu ipotetic, nu o finanțare aprobată.
Aici apare întrebarea esențială: construim ceva pentru că putem obține bani nerambursabili sau cerem finanțare pentru ceva ce am demonstrat că poate funcționa?
Ce trebuie să facă primarul și ce trebuie să facă întreprinzătorul?
Primarul nu trebuie transformat în director de fabrică de conserve.
Administrația locală poate identifica terenuri, investi în infrastructura publică, facilita comunitatea energetică, reuni producătorii și investitorii și coordona un plan de dezvoltare.
Cooperativele agricole și firmele trebuie să gestioneze activitățile comerciale, să negocieze contractele, să angajeze personal și să răspundă de rezultatele economice.
Comunitatea energetică trebuie organizată și administrată conform legislației, inclusiv OUG 59/2025 și Ordinului ANRE 50/2026. În acest sistem, nimeni nu trebuie obligat să-și cedeze energia, terenul sau activitatea economică.
Iar înainte de orice investiție majoră, primăria ar trebui să poată răspunde public la câteva întrebări simple: ce producem, cine cumpără, cât investim, cine administrează, câți oameni beneficiază și din ce bani funcționează proiectul după terminarea finanțării?
Dacă nu știm răspunsurile, încă nu avem un proiect. Avem o intenție. Eventual una frumos prezentată în PowerPoint.
De la Matca la un program național
Nu propun să construim fabrici de conserve în toate comunele României. Ar fi o nouă formă de risipă, de data aceasta ambalată în limbajul dezvoltării.
Propun un Program Național de Dezvoltare Economică Integrată a Comunităților Locale, care să pornească de la specificul fiecărei zone.
Matca poate fi un model pentru legumicultură. Alte comunități pot dezvolta depozitare și procesare de fructe, produse lactate, carne, cereale, servicii tehnice, prelucrarea lemnului sau mică industrie, acolo unde resursele și piața permit.
Aș începe cu zece comunități-pilot, selectate după potențialul economic real, nu după apartenența politică a primarilor.
Programul ar avea trei etape: studiu economic și contracte – investiții etapizate – extindere după demonstrarea rezultatelor.
Fiecare proiect comercial major ar trebui evaluat pe minimum zece ani, cu scenarii favorabile și nefavorabile. Să știm cum rezistă dacă prețurile scad, energia se scumpește sau vânzările sunt sub așteptări.
Pentru serviciile publice, evaluarea trebuie să includă și beneficiile sociale, nu doar profitul financiar.
Aș introduce și o condiție obligatorie: nicio investiție productivă majoră fără un studiu economic care să demonstreze cererea, costul total și capacitatea de funcționare după încetarea subvențiilor.
Banii publici trebuie urmăriți dincolo de inaugurare. Câtă producție s-a vândut? Câte locuri de muncă s-au păstrat? Cu cât au crescut veniturile agricultorilor? Cât s-a economisit la utilități? Ce profit s-a reinvestit local? Câte dintre investiții funcționează după trei, cinci și zece ani?
Aceste rezultate ar trebui publicate anual, într-un format pe care să-l înțeleagă orice contribuabil.
Și acum, o întrebare pentru primarii României
Când întocmiți strategia de dezvoltare a comunei, porniți de la fondurile disponibile sau de la ceea ce poate produce economic localitatea?
Cunoașteți consumul energetic al comunei? Știți ce produc agricultorii, cât pierd din lipsa depozitării, ce firme ar avea nevoie de ateliere, ce servicii lipsesc și ce produse ar putea fi comercializate mai avantajos?
Nu fiecare comună trebuie să devină independentă energetic. Nu orice depozit trebuie construit și nu orice fabrică va fi profitabilă. Dar fiecare comunitate merită un plan de dezvoltare bazat pe resursele, oamenii și oportunitățile sale reale.
Poziția mea este simplă: vreau să văd investiții care se leagă între ele și creează activitate economică durabilă, nu doar proiecte care se încheie odată cu ultima cerere de rambursare.
Iar pentru cei care decid finanțarea, aș schimba întrebarea de la „Câți bani am atras?” la „Câtă valoare economică nouă am creat cu acești bani?”.
Pentru că, până la urmă, o comună nu se dezvoltă numai prin ceea ce primește de la stat. Se dezvoltă și prin ceea ce reușește să producă, să valorifice și să păstreze pentru propriii locuitori.
Matca este doar un exemplu. Întrebarea este câte alte comunități din România ar putea construi un asemenea sistem dacă am începe să gândim investițiile împreună.
P.S. Nu propun o nouă fabrică finanțată înainte să știm cine îi cumpără produsele. Propun exact invers: întâi demonstrăm că investiția are sens economic, apoi căutăm banii pentru realizarea ei. Poate că merită să încercăm și această ordine.
Acest articol dezvoltă propunerea „Programul Național Energie–Dezvoltare Rurală”, pentru care am inițiat și petiția pentru programul național. Calculele privind Matca sunt simulări proprii, nu un proiect oficial al Primăriei Matca și nici rezultate financiare garantate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu