Alegeri anticipate? Întâi spuneți-mi când contează votul meu

 

Alegeri anticipate. Să ne întoarcem la popor. Să decidă românii. Să restabilim legitimitatea. Frumos. Democratic. Aproape că-mi vine să mă ridic în picioare.

Numai că înainte să mă mai întrebați o dată ce vreau, am și eu o rugăminte: spuneți-mi ce ați făcut cu ce v-am răspuns până acum.

Pentru că am mai fost întrebat. La alegeri. La referendum. Prin Constituție mi s-a spus și ce ar trebui să facă statul pentru mine. Iar în 2024 am ajuns chiar la performanța de a vota, de a afla rezultatul, de a vedea procesul continuând și apoi de a afla că trebuie s-o luăm de la capăt.

Așa că, înainte să mă transformați din nou în „poporul suveran”, vreau să știu ceva: când contează, de fapt, ce spune poporul?

IO, PROST CĂ AM CREZUT!
Versuri: Ionel Balica · Muzică generată cu AI

Și mai am o precizare. Nu scriu articolul ăsta ca să schimb un stăpân cu altul. Nu vreau partid-stat. Nici roșu. Nici galben. Nici albastru. Nici auriu. Nici progresist. Nici suveranist. Nu vreau pe nimeni cu cheia de la țară în buzunar și cu explicația că „poporul mi-a dat-o”.

Când stai bine în sondaje, poporul devine brusc foarte deștept

AUR cere alegeri anticipate. Și stă excelent în sondaje: Barometrul INSCOP din septembrie 2026 îl cotează la 39,7%, față de PSD cu 18,7%, PNL cu 16,3% și USR cu 9%.

Normal că le cere. Dacă mâine PSD ar avea 45%, probabil ar descoperi frumusețea întoarcerii la popor. Dacă PNL ar avea 45%, am auzi despre „noua legitimitate” până ne-ar ieși pe nas. Dacă USR ar avea 45%, anticipatele ar putea deveni probabil o urgență democratică.

Eu, dacă aș avea partid și sondajul mi-ar spune că mâine dublez numărul de scaune în Parlament, probabil aș descoperi și eu că poporul trebuie consultat urgent.

Să fim serioși. Politicienii sunt politicieni. Nu călugări tibetani.

Problema apare când interesul electoral este împachetat în tricolor și vândut sub denumirea: „voința poporului”.

Pentru că poporul român este o creatură fascinantă în politica noastră. Înainte de alegeri este suveran. În campanie este inteligent. În ziua votului este stăpân. După alegeri devine un fel de rudă de la țară. O mai suni când ai nevoie.

Și dacă AUR ar lua majoritatea?

Foarte bine. Dacă o obține prin alegeri libere și corecte, majoritatea este legitimă. Asta este democrația.

Dar aici vreau să spun foarte clar ce nu îmi doresc. Nu vreau ca dezgustul față de partidele care au guvernat să mă convingă că soluția este: „Dați-le celorlalți tot și vedem noi după.”

Am mai cumpărat produse politice fără să citesc eticheta. Io, prost că am crezut. Nu mai vreau să schimb marca și să păstrez obiceiul.

O majoritate parlamentară nu înseamnă automat partid-stat. Dar o majoritate poate deveni periculoasă atunci când începe să creadă că 50% plus unu înseamnă: „Eu sunt poporul.”

Nu. Poți avea dreptul să guvernezi. Nu primești dreptul să tai și să spânzuri.

Opoziția trebuie să existe. Presa trebuie să poată întreba. Justiția trebuie să poată spune nu. Instituțiile trebuie să rămână instituții, nu filiale de partid. Cetățeanul care nu te-a votat rămâne cetățean. Și chiar omul care te-a votat păstrează dreptul să-ți spună, peste șase luni: „Nu pentru asta ți-am dat votul.”

Asta mi se pare diferența dintre majoritate și cec în alb. Primul îl accepți într-o democrație. Pe al doilea ar trebui să fim suficient de maturi să nu-l mai semnăm nimănui.

De fapt, românii nu au dat nimănui cec în alb în 2024

La alegerile parlamentare din 1 decembrie 2024 au intrat în Parlament șapte formațiuni.

PSD a fost primul, cu aproximativ 22%. AUR — aproximativ 18%. PNL — aproximativ 13-14%. USR — aproximativ 12%. Apoi SOS România, POT și UDMR.

Poți interpreta votul în zece feluri. Dar un lucru nu prea poți spune: că românii au dat unui singur partid mandatul să facă ce vrea. N-au făcut-o.

Au produs un Parlament fragmentat. Poate din neîncredere. Poate din furie. Poate din convingere. Poate din toate la un loc. Dar au trimis mai multe forțe politice acolo.

Și atunci mă întreb: dacă eu v-am votat deja în 2024, voi vă mai amintiți de ce v-am cerut să mergeți în Parlament?

Sau mandatul meu a devenit între timp doar matematică pentru formarea majorității?

Mai ține minte cineva cei aproape opt milioane?

În 2009, românii au fost întrebați prin referendum dacă vor maximum 300 de parlamentari. 7.765.573 au spus DA. 83,31% dintre voturile valabil exprimate. Curtea Constituțională a confirmat rezultatul și validitatea referendumului, precizând că referendumul era consultativ.

Nu sondaj. Nu TikTok. Nu Facebook. Nu „surse politice”. Vot.

Sigur. Referendumul a fost consultativ. Știu.

Una dintre formulele mele preferate ale democrației românești: te consult ca să aflu ce vrei, după care mai vedem noi ce facem cu răspunsul.

Au trecut aproape 17 ani. Și acum redescoperim: „Să ne întoarcem la voința poporului!”

Perfect. Dar cu voința aia veche ce facem? A expirat? Era scris undeva „a se consuma de preferință înainte de formarea următoarei coaliții”? Poate n-am citit eu literele mici.

Constituția mai are un articol. Ăsta îmi place foarte mult

Articolul 47. „Nivelul de trai”. Și spune așa: „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.”

Mie îmi plac în special două cuvinte: „este obligat”.

Nu „dacă poate”. Nu „dacă permite deficitul”. Nu „dacă sunt alegeri”. Nu „dacă Bruxelles-ul”. Nu „dacă rușii”. Nu „dacă fostul guvern”. Este obligat.

Bun.

Eu v-am votat. Parlamentul s-a constituit. Guverne s-au format. Legile s-au votat. A trecut timp.

Și am o întrebare extrem de simplă:

Arătați-mi unde este traiul meu mai decent

Nu întreb: „Ați adoptat vreo lege?”

Evident că ați adoptat. Parlamentul și Guvernul nu au stat doi ani la terasă. Există inclusiv măsuri pe care ar fi incorect să le ignor.

De la 1 iulie 2026, salariul minim brut a fost majorat de la 4.050 la 4.325 de lei. Pensionarii cu venituri de până la 3.000 de lei primesc în 2026 ajutoare între 600 și 1.000 de lei, în funcție de venit. Există măsuri de protecție pentru consumatorii vulnerabili de energie.

Foarte bine. Le trecem pe tablă la plus.

Dar pe aceeași tablă trebuie să scriem și minusurile. Legea 141/2025 a dus cota standard de TVA la 21%, a stabilit cota redusă la 11% pentru mai multe categorii și a introdus sau modificat alte sarcini fiscale, inclusiv contribuții privind anumite venituri din pensii.

Și atunci întrebarea mea nu mai este populistul: „Ce ați făcut pentru mine?”

Întrebarea corectă este: după ce punem TOTUL pe masă, sunt eu mai aproape de „traiul decent” promis de Constituție sau mai departe?

Salariu. Minus taxe. Minus mâncare. Minus curent. Minus gaze. Minus chirie sau rată. Minus transport. Minus medicamente. Minus școala copilului. Ce rămâne?

Acolo vreau să văd articolul 47. Nu în Monitorul Oficial. În portofel.

Pentru că există o diferență enormă între: „Am adoptat o măsură socială” și „Omul trăiește mai bine.”

Prima se măsoară în comunicate de presă. A doua se măsoară după ce ai plătit facturile.

Asta aș vrea de la partidul pe care l-am votat

Nu încă un slogan. Nu încă un program de 180 de pagini. Nu încă o fotografie cu oameni serioși privind spre orizont. Aș vrea o singură foaie.

Din decembrie 2024 până astăzi:

Ce lege ați susținut care mi-a crescut venitul disponibil?

Ce lege ați susținut care mi-a redus o cheltuială importantă?

Ce serviciu public funcționează mai bine pentru banii pe care îi plătesc?

Ce privilegiu ați eliminat?

Ce promisiune electorală ați îndeplinit?

Și ce promisiune ați abandonat?

Asta. Nu cer luna de pe cer. Cer fișa de service a votului meu.

Pentru că v-am votat o dată. Și am senzația că după numărătoare voi ați uitat motivul pentru care v-am votat, iar eu am rămas doar procent.

Bunica Fica și articolul 47

Și apoi mă întorc la bunica Fica. Fica Jurj, din Alba, ajunsese să primească 15 lei pe lună.

Corectitudinea mă obligă să spun că nu era o pensie contributivă obișnuită de 15 lei, ci o indemnizație de urmaș rămasă neactualizată. După ce cazul a devenit public, statul a recunoscut problema.

Putem răsufla ușurați. A fost o eroare.

Doar că femeia trăia cu eroarea. Statul trăia liniștit. Ea avea 15 lei. Statul avea proceduri.

Iar Constituția avea articolul 47. Toate trei în aceeași țară.

În cealaltă Românie, zerourile nu se pierd

În aceeași țară există pensii de serviciu ale magistraților de zeci de mii de lei pe lună.

Nu-l acuz pe judecător că le primește. Nu și-a făcut singur legea. Nu și-a calculat singur pensia. Și nu vreau judecători prost plătiți. Dimpotrivă. Un magistrat trebuie să fie bine plătit și cât mai independent de presiuni.

Dar bunica nu și-a calculat nici ea cei 15 lei. Același stat a făcut ambele calcule.

Și atunci întreb: cum reușește statul să găsească impecabil toate zerourile când sistemul trebuie să plătească un privilegiu și să uite omul când nu mai are putere să bată cu pumnul în masă?

Aici nu mai discut despre judecător. Discut despre prioritățile statului. Și despre sensul expresiei: „trai decent”.

Hai să facem o socoteală prostească

Știu că economic comparația este imperfectă. Tocmai de asta o fac.

15 lei pe lună. 12 luni. 100 de ani. 18.000 de lei. Un secol.

Dacă ai îngheța absurd acea sumă, femeia ar trebui s-o primească o sută de ani ca să strângă 18.000 de lei. Există pensii de serviciu care depășesc suma într-o lună.

Nu este calcul actuarial. Este detector de absurd.

Dar în 2024 am trecut la nivelul următor

Pe 24 noiembrie 2024, românii au votat în primul tur al alegerilor prezidențiale. Procesul electoral a continuat. Pe 2 decembrie, CCR respingea o cerere de anulare a scrutinului.

După declasificarea, pe 4 decembrie, a unor documente prezentate în CSAT, Curtea a analizat noile informații și, pe 6 decembrie, a anulat întregul proces electoral.

Motivarea vorbește despre multiple nereguli și încălcări care ar fi distorsionat caracterul liber și corect al votului, egalitatea de șanse, transparența campaniei și regulile privind finanțarea. Inclusiv voturile deja exprimate în turul al doilea au fost lovite de efectele anulării.

Aici trebuie să fiu foarte atent. Eu nu pot spune: „Judecătorii au furat alegerile.” Nu am proba asta. Și nu transform bănuiala în fapt doar pentru că sună bine într-un articol.

Poate decizia a fost necesară. Poate alternativa era mult mai gravă. Poate instituțiile au făcut exact ceea ce trebuiau să facă.

Dar există ceva ce nimeni nu poate anula prin hotărâre: efectul psihologic asupra alegătorului.

Omul votase. Apoi i s-a spus: o luăm de la început. Și după aceea ne mirăm că există frustrare.

Poți anula scrutinul. Nu poți anula alegătorul

Aici cred că statul a avut și încă are o datorie imensă. Explicația.

Nu doar pentru jurist. Nu doar pentru expertul în securitate. Nu doar pentru omul care citește 40 de pagini de motivare CCR. Pentru omul care se trezește dimineața la cinci și merge la serviciu.

Pentru că dacă acelui om îi spui doar: „Instituțiile au decis, ai încredere”, nu înseamnă automat că va avea.

Încrederea nu este impozit. Nu se reține la sursă. Se câștigă.

Și, mai ales după anularea unor alegeri, trebuie recâștigată.

Și Georgescu?

Călin Georgescu este acum inculpat, alături de Horațiu Potra și alte persoane, într-un dosar în care procurorii formulează acuzații grave privind ordinea constituțională.

Procesul a început pe fond în septembrie 2026 cu o amânare pentru 28 septembrie. AGERPRES consemnează că mai mulți inculpați nu s-au prezentat la primul termen.

Nu spun că „nu se știe de ce se amână”. Există procedură. Există avocați. Există drepturi procesuale. Foarte bine.

Dar cetățeanul vede alt film: 2024 — alegeri anulate. 2025 — anchete. 2026 — proces. „Amânat.” „Următorul termen.”

Și spațiul dintre limbajul juridic și limbajul omului de pe stradă se umple. Cu ce? Cu neîncredere. Cu teorii. Cu propagandă. Cu „știu eu sigur ce s-a întâmplat”.

Și, recunosc: din când în când și eu mă trezesc expert constituțional după două cafele și trei articole citite. Io, prost că am crezut că numai ceilalți fac asta.

Judecătorul bine plătit nu devine infailibil

Da, vreau judecători independenți. Da, vreau magistrați plătiți bine. Un judecător care decide asupra libertății, averii sau chiar rezultatului unui proces electoral trebuie protejat de presiuni.

Dar salariul mare poate ajuta independența. Nu produce infailibilitate.

Judecătorul este tot om. Poate avea dreptate. Poate greși. Poate lua o decizie care trebuie explicată impecabil.

De aceea avem motivări, proceduri, transparență și căi de atac acolo unde legea le permite.

Democrația nu poate funcționa pe principiul: „El este judecător, deci taci.” La fel cum nu poate funcționa: „Eu sunt poporul, deci judecătorul să tacă.”

Ambele drumuri duc într-un loc în care nu vreau să ajung.

Și apare marele cuvânt: extremist

AUR este descris de numeroase publicații și analiști ca partid radical sau de extremă dreapta. AUR respinge eticheta. Eu nu am de gând să rezolv disputa într-un paragraf.

Dar vreau să înțeleg ceva.

Dacă un partid ajunge aproape de 40% în sondaje, putem spune: „Sunt extremiști.” Bun.

Și după aceea? Am explicat de ce milioane de oameni se uită spre ei? Am reparat ceva? Am convins pe cineva? Sau doar am pus o etichetă pe cutie și am băgat-o sub pat?

Poate AUR reprezintă un pericol. Nu exclud. Poate unii oameni din jurul lui au idei cu care eu nu vreau să am nimic de-a face.

Dar atunci demonstrați. Arătați. Argumentați.

Pentru că dacă singurul răspuns la furia unei bucăți enorme din societate este: „sunteți extremiști”, există riscul să producem exact rezultatul de care ne temem.

Omul spune: „Vezi? Mă disprețuiesc.” Felicitări. Din preferință electorală tocmai i-am făcut identitate.

Și aici ajung la frica mea adevărată

Nu doar AUR. Nu doar „extremismul”. Ci mecanismul. Cineva ne prezintă un pericol. Uneori real. Uneori exagerat. Uneori habar n-am cât din fiecare. După care apare inevitabil: salvatorul.

„Dați-mi puterea ca să vă scap de ceilalți.” Aici mi se aprinde beculețul. Pentru că povestea asta este foarte veche. Unul este lupul. Celălalt vine îmbrăcat în blană de oaie și spune: „Stați liniștiți. Eu vă apăr turma.”

Care dintre ei este lupul? Nu știu. Și tocmai pentru că nu știu, nu vreau să dau nimănui cheile stânii.

Nu vreau un partid-stat creat din frica de alt partid-stat. Nu vreau să mi se spună: „Trebuie să ne dai puterea aproape fără control, altfel vin ceilalți.” Mulțumesc. Am mai cumpărat salvatori.

Poate extremistul este uneori și în oglindă

Nouă ne place extremismul când îl putem identifica la celălalt. La votantul partidului pe care îl detestăm. La galeria adversă. La Facebook. La televizor.

Dar prejudecățile noastre obișnuite? Cu ele ce facem?

Romii, de exemplu. Câți dintre noi spunem liniștiți lucruri despre „țigani” pe care n-am accepta să le spună cineva despre noi? Și după aceea ne declarăm moderați.

Zilele acestea, filmul „Eu contez / I Matter”, regizat de Alina Șerban, cineastă română de etnie romă, a câștigat Armani Beauty Audience Award la Festivalul de Film de la Veneția. Filmul este în limba română și romani.

Ce titlu extraordinar pentru România de azi: Eu contez.

Poate aici este tot articolul

Bunica din cătun: Eu contez. Judecătorul: Eu contez. Cel care a votat Georgescu: Eu contez. Cel care l-ar fi votat împotrivă: Eu contez. Românul de etnie romă pe care îl judec înainte să-l cunosc: Eu contez. Votantul AUR: Eu contez. Omul care consideră AUR un pericol: Eu contez. Și eu: Eu contez.

Problema apare când politica răspunde: „Da. Dar depinde când.”

Noi avem o slăbiciune pentru salvatori

Aici politicienii nu mai sunt singurii vinovați. Noi suntem.

Căutăm omul. Tătucul. Președintele. Premierul. Independentul. Suveranistul. Europeanul. Tehnocratul. Omul providențial.

„Ăsta îi pune la punct.” „Ăsta face curățenie.” „Ăsta nu se teme.” „Ăsta salvează România.”

Și după patru ani: „Nenorocitul ne-a mințit.”

După care începem să căutăm altul. Recunosc mecanismul. Am participat și eu la el. Io, prost că am crezut.

Dacă fac inventarul complet, probabil trebuie să transform blogul în serial.

De aceea nu vreau nici majoritatea salvatoare

Poate AUR ajunge într-o zi primul partid. Poate PSD revine la 40%. Poate peste zece ani apare un partid pe care astăzi nici nu-l știm. Nu contează numele.

Principiul meu rămâne același: câștigă alegerile — guvernează.

Dar nu vreau să aud: „Am câștigat, deci patru ani tăceți.”

Nu.

Eu te-am votat să administrezi puterea. Nu să devii puterea. Și mai ales: nu te-am votat ca să uiți a doua zi de ce te-am votat.

Eu ce aș face?

Da. Aș accepta alegeri anticipate dacă România ajunge la blocajul constituțional care le justifică. Nu protejez actualul Parlament doar fiindcă este actual.

Dar înainte de următoarea campanie aș cere fiecărui partid o pagină. Una.

CE AM PROMIS

CE AM VOTAT

CE AM FĂCUT

CE NU AM FĂCUT

DE CE

Și încă o coloană:

CE A ÎNSEMNAT PENTRU TRAIUL TĂU

Nu „impact bugetar”. Nu „reformă structurală”. Nu „jalon PNRR”. Explicați-mi românește.

Am 100 de lei. După legea voastră am 103? 98? Mi-a crescut salariul? Mi-a crescut și factura? Am primit 200 de lei, dar am lăsat 350 în plus la supermarket? Care este soldul?

Pentru că asta este, până la urmă, viața. Nu comunicatul de presă.

Fișa de service a votului

Asta aș introduce. Pentru fiecare partid. Pentru fiecare legislatură.

Ce ai primit de la alegător. Ce ai promis. Ce ai livrat. Ce ai abandonat.

Și înainte să vii din nou la mine cu: „România este în pericol, numai noi o putem salva”, vreau să văd fișa.

Poate chiar ai dreptate. Poate chiar trebuie să te votez. Dar de data asta îmi fac temele.

Că prea am votat ca la tombolă: „Poate câștigăm ceva.”

Întrebarea incomodă

Deci, da. Să ne întoarcem la popor. Dar la tot poporul. Și la toate răspunsurile lui.

La cei 7,7 milioane care au votat pentru maximum 300 de parlamentari. La alegătorii din 2024 care n-au dat majoritate absolută niciunui partid. La oamenii al căror vot prezidențial a fost anulat pentru că CCR a considerat procesul compromis. La omul căruia Constituția îi spune că statul este obligat să ia măsuri pentru un trai decent.

Și la cetățeanul care întreabă, după aproape doi ani de la parlamentarele din 2024: „Bun. Unde este, concret, viața mea mai decentă?”

Nu vreau să mi se răspundă: „Am mărit salariul minim.” Foarte bine. Dar ce s-a întâmplat cu taxele și prețurile?

Nu vreau: „Am dat un ajutor.” Bine. Dar după ce l-am cheltuit, sunt mai aproape de traiul decent sau doar am rezistat încă o lună?

Nu vreau: „Am salvat România.” De cine? Și cine a băgat-o acolo?

Nu vreau nici: „Dați-ne majoritatea și rezolvăm noi.” Am mai auzit.

Vreau rezultate, nu salvatori.

Pentru că votul meu nu este un act de donație. Este un contract. Și dacă vreți să mă chemați din nou la urne, anticipat sau la termen, vin. Nicio problemă.

Dar de data asta îmi păstrez bonul.

Și prima întrebare nu va mai fi: „Cine promite mai frumos?”

Va fi: „Ce ai făcut cu votul pe care ți l-am dat ultima dată?”

Poate aici începe, de fapt, „voința poporului”. Nu când politicianul ne cere votul. Ci când noi începem să-i cerem socoteală pentru el.