Legea salarizării: de la 8 la 12 miliarde lei. Cine plătește?

 

Legea salarizării: avem 10 lei, promitem 15 și spunem „vedem noi”. Cine plătește diferența?

Dacă am 10 lei în buzunar și îmi asum lunar o cheltuială de 15, n-am făcut buget. Am făcut o promisiune și am lăsat problema pentru mai târziu. Iar dacă știu că luna viitoare factura vine din nou și eu tot nu am cei 15 lei, nu mai pot da vina pe ghinion. Am ales să cheltui pe caiet.

Cam aici mi se pare că a ajuns din nou discuția despre Legea salarizării.

În mai, PSD, PNL, USR și UDMR au semnat un acord prin care cheltuielile totale cu salariile din sectorul public în 2027 nu ar trebui să le depășească pe cele din 2026 cu mai mult de 8 miliarde de lei. Acordul spune și că noua lege nu trebuie să împingă România în afara obiectivelor fiscale asumate.

Între timp, în discuțiile despre lege s-a ajuns la aproximativ 12 miliarde de lei în plus. Kelemen Hunor a pus public întrebarea care mie mi se pare cea mai importantă dintre toate: dacă am convenit opt miliarde și acum vorbim despre încă patru, de unde vin banii?

Pe 25 august, liderii politici s-au întâlnit din nou la Cotroceni și au plecat fără acord. De adoptarea reformei depind aproximativ 770 de milioane de euro din PNRR, iar termenul este la câteva zile distanță.

Cu alte cuvinte, discutăm despre o lege care ar trebui să stabilească pentru ani de zile cum plătim peste un milion de oameni, dar încă ne certăm în ultimele zile asupra facturii.

Mi se pare foarte românesc.

Și tocmai asta mă îngrijorează.

Eu n-aș începe cu „cât vrem?”. Aș începe cu „cât avem?”

Înțeleg argumentul angajaților de la stat.

Există salarii care trebuie corectate. Există oameni cu responsabilități asemănătoare plătiți diferit. Există domenii în care statul are nevoie de profesioniști buni și trebuie să-i poată păstra.

Noua lege tocmai astfel de probleme ar trebui să le repare.

Dar faptul că o cheltuială este justificată nu face să apară automat și banii pentru ea.

Aici mi se pare că România inversează prea des ordinea lucrurilor.

Mai întâi hotărâm ce vrem să dăm.

După aceea calculăm cât costă.

Apoi descoperim că nu avem suficient.

Și abia la final apare întrebarea care mie mi s-ar părea normal să fie prima:

De unde luăm banii?

De aici încep soluțiile noastre tradiționale.

Mai creștem o taxă.

Mai luăm un împrumut.

Mai mutăm niște bani.

Mai amânăm ceva.

Mai spunem că vom colecta mai bine.

Mai sperăm că economia va crește.

Și inevitabil apare favoritul meu:

„Lasă că vedem noi.”

Numai că „vedem noi” nu este sursă de finanțare.

Este doar momentul în care mutăm factura puțin mai încolo.

Da, statul nu este un om cu 10 lei în buzunar

Corect.

Bugetul unei țări nu funcționează exact ca portofelul meu.

Statul se poate împrumuta. Poate modifica taxe. Poate investi astăzi pentru a produce mai mult mâine. Într-o criză ar fi chiar absurd să spui că nu cheltuiești niciun leu peste ce ai încasat în luna respectivă.

Dar salariile au o particularitate importantă.

Nu dispar luna viitoare.

Dacă măresc permanent cheltuielile cu salariile cu câteva miliarde de lei pe an, trebuie să mă întreb de unde vor veni miliardele respective și în 2028.

Și în 2029.

Și în 2030.

Un pod îl construiesc o dată.

Un salariu mărit îl plătesc din nou luna viitoare.

De aceea exemplul meu cu cei 10 lei nu înseamnă că România n-ar trebui să se împrumute niciodată.

Înseamnă altceva:

dacă ai venituri permanente de 10 lei, nu poți construi liniștit cheltuieli permanente de 15 și apoi să te comporți în fiecare lună de parcă lipsa celor cinci lei ar fi o situație neprevăzută.

Dacă ai promis cei 15, problema nu apare când îți lipsesc cei cinci.

Problema a apărut când ai făcut promisiunea.

Și dacă pe 15 mai apare ceva?

Să presupunem că am exact 15 lei și pe 15 ale lunii trebuie să plătesc exact 15.

Înseamnă că îmi permit?

Eu spun că nu.

Pentru că viața are prostul obicei de a nu respecta Excelul.

Poate apare o recesiune.

O inundație.

O criză energetică.

O problemă de securitate.

Poate încasările statului sunt mai mici decât estimarea.

Poate apare o cheltuială pe care chiar nu aveai cum s-o anticipezi.

Dacă am cheltuit deja fiecare leu pe care îl am și fiecare leu pe care sper să-l am, ce fac?

Mai scot caietul.

Un buget construit pe principiul „dacă totul merge perfect, ne ajung banii la fix” nu mi se pare prudență financiară.

Mi se pare un pariu.

Și poate îl câștigi.

Dar eu n-aș administra o țară presupunând că toate pariurile ies.

Între timp, parcă trăim într-o campanie electorală permanentă

Politicienii trebuie să țină cont de alegători.

Asta este democrația.

Dar există o diferență între a răspunde oamenilor și a administra țara ca și când următorul sondaj ar fi capătul lumii.

Uneori România îmi dă senzația unui om atât de sărac încât la micul dejun își permite numai ouă.

Luni facem omletă.

Marți, ochiuri.

Miercuri, ouă poșate.

Joi le fierbem și le prezentăm drept reformă.

Vineri schimbăm bucătarul.

Punem altă farfurie, schimbăm denumirea din meniu și poate presărăm puțin pătrunjel deasupra.

Dar tot ouă mănânc.

Și eu, unul, sunt sătul de ouă până peste cap.

Nu mai vreau doar o nouă metodă prin care împărțim aceiași bani astfel încât să mai câștigăm câteva voturi.

Vreau să știu ce facem astfel încât peste cinci sau zece ani să ne permitem și altceva.

O economie care produce mai mult.

Un stat care risipește mai puțin.

O administrație care face mai mult cu banii pe care îi primește.

Oameni bine plătiți exact acolo unde avem nevoie de ei.

Mai puțină improvizație.

Și, eventual, un orizont ceva mai îndepărtat decât următoarele alegeri.

Dacă schimbăm numai rețeta, dar ingredientul rămâne același, nu avem reformă. Avem omletă rebranduită.

Bun. Eu ce aș face?

Aș inversa ordinea.

Înainte ca partidele, ministerele și sindicatele să negocieze cine primește cât, Ministerul Finanțelor ar trebui să spună public:

Aceasta este suma suplimentară pe care România o poate plăti în fiecare an pentru salarii, fără să inventăm venituri și fără să presupunem că totul va merge perfect.

Avem deja un reper: acordul politic din mai a stabilit pentru 2027 un maximum de 8 miliarde de lei peste cheltuielile din 2026.

Eu aș începe de acolo.

Nu de la 12.

Nu de la 18.

Nu de la cât am putea obține dacă mai găsim pe cineva de taxat.

De la cât ne permitem.

Și aș mai face ceva.

Aș păstra o rezervă.

Asta nu apare în acordul politic. Este regula pe care aș adăuga-o eu.

Pentru că dacă îți construiești toate cheltuielile pe scenariul în care fiecare leu estimat intră exact când trebuie și nu apare nimic neprevăzut, n-ai făcut un buget prudent.

Ai făcut un pariu.

După ce stabilesc suma pe care chiar o pot plăti și păstrez rezerva, abia atunci împart banii.

Nu invers.

Și dacă nu ajung pentru toată lumea?

Atunci trebuie să facem lucrul de care politica românească fuge cel mai tare:

să alegem.

Eu nu aș da același procent tuturor doar ca toată lumea să plece puțin mai mulțumită acasă.

Aș începe cu diferențele cel mai greu de justificat.

Oameni care fac muncă asemănătoare, au responsabilități comparabile, dar sunt plătiți foarte diferit?

Acolo intru prima dată.

Domenii în care statul nu găsește sau nu poate păstra oameni suficient de buni pentru că îi plătește prost?

Prioritate.

Muncă de noapte, urgențe, condiții grele, competențe rare?

Le evaluăm separat.

Cine este deja într-o zonă salarială justificabilă?

Poate aștepta.

Știu.

Nu este o propoziție foarte bună pentru campanie electorală.

Tocmai asta îmi place la ea.

O țară cu resurse limitate nu poate avea numai priorități numărul unu.

Dacă totul este prioritar, de fapt nimic nu mai este.

Aș pune factura lângă fiecare promisiune

Aici aș introduce o regulă pe care n-aș aplica-o doar Legii salarizării.

Orice măsură care creează o cheltuială permanentă trebuie să vină cu o pagină pe care s-o înțeleagă și cineva care n-a terminat ASE:

Cât costă anul viitor?

Cât costă peste cinci ani?

De unde vin banii?

Care bani sunt siguri și care sunt doar estimați?

Ce rezervă păstrăm dacă lucrurile merg prost?

Ce facem dacă încasările sunt sub estimare?

Dacă la final rămâne o gaură, atunci măsura nu este finanțată.

Nu îi spunem „sustenabilă”.

Nu o trecem pe caiet.

O refacem.

Poate găsim venituri reale.

Poate tăiem o cheltuială mai puțin importantă.

Poate aplicăm creșterea în alt ritm.

Poate recunoaștem pur și simplu că nu ne permitem totul acum.

Nu este plăcut.

Dar matematica are uneori acest defect de caracter.

Bun, și cu „suprataxarea privatului” cum rămâne?

Aici lucrurile merită puțin desfăcute.

Ilie Bolojan a fost întrebat pe 25 august despre ideea ca salariile bugetarilor să fie susținute printr-o taxare suplimentară a mediului privat și a numit-o „iresponsabilă”, argumentând că România ar trebui să reducă cheltuielile, nu să adauge noi poveri economiei.

Dar formularea „sindicatele vor să suprataxeze privatul” este mai simplă decât discuția reală.

Bogdan Hossu, liderul Cartel Alfa, a spus explicit că una dintre variante ar fi regândirea taxării capitalului. A dat ca exemplu impozitul pe profit de 16% și a argumentat că ar trebui reechilibrat raportul dintre taxarea capitalului și cea suportată de lucrători.

Este o discuție legitimă.

Poate România taxează prea mult munca.

Poate anumite forme de capital sunt taxate prea puțin.

Poate sistemul fiscal trebuie reașezat.

Dar comparația trebuie făcută cu grijă.

Impozitul de 16% este aplicat profitului impozabil al unei firme. Taxele și contribuțiile aferente unui salariu sunt aplicate muncii și includ inclusiv contribuții pentru pensie și sănătate.

Nu sunt două procente pe care le punem simplu unul lângă altul și am rezolvat dezbaterea.

Dacă vrem să discutăm serios despre cât taxează România munca și cât taxează capitalul, atunci vreau comparația completă.

Nu procentul care arată cel mai bine în argumentul uneia dintre tabere.

Și chiar dacă ajungem la concluzia că trebuie schimbată taxarea capitalului, eu tot aș separa discuțiile.

Dacă România are nevoie de reformă fiscală, să facem reformă fiscală și să explicăm de ce.

Nu aș începe de la factura pe care tocmai am mărit-o și apoi aș întreba:

„Bun, cine mai are cinci lei?”

Asta nu mi se pare politică fiscală.

Mi se pare chetă.

Planul trebuie să supraviețuiască și alegerilor

Aș mai pune o condiție.

Noua grilă salarială n-ar trebui să poată fi desfăcută peste doi ani prin zeci de excepții, sporuri noi și ordonanțe pentru categoria care a ajuns cel mai aproape de microfon.

De altfel, acordul politic din mai spune tocmai că noua lege ar trebui să intre integral în vigoare și să nu mai fie modificată ulterior prin intervenții speciale.

Eu aș merge mai departe.

Pentru orice excepție nouă:

factura pe cinci ani.

Nu doar costul până la următoarele alegeri.

Și aș pune un test simplu:

Ar mai lua politicianul aceeași decizie dacă ar ști că adversarul lui va trebui s-o administreze după alegeri?

Dacă nu, poate că nu construim o politică publică.

Poate construim o campanie.

Unde s-ar putea să greșesc?

Există și extrema opusă.

Dacă transformăm prudența în obsesia de a nu cheltui nimic, ajungem la un stat ieftin și prost.

Nu vreau asta.

Un profesor bun costă.

Un medic bun costă.

Un inginer bun costă.

Un specialist IT foarte bun nu vine în administrația publică doar pentru satisfacția de a avea adresă de e-mail cu .gov.ro.

Uneori trebuie să plătești mai mult astăzi tocmai pentru ca statul să funcționeze mai bine mâine.

De aceea soluția mea nu este:

„Nu avem bani, nu mărim nimic.”

Este:

„Mai întâi aflăm cât putem plăti în siguranță. Apoi punem banii acolo unde sunt cel mai necesari. Și în paralel facem lucrurile care ne permit să avem mai mulți bani mâine.”

Austeritatea singură nu este viziune.

Dar nici risipa nu devine protecție socială doar pentru că aduce aplauze.

De zeci de ani ne învârtim în jurul cozii

Mai apare o gaură.

Mai punem o taxă.

Mai luăm un împrumut.

Mai promitem ceva.

Mai amânăm ceva.

Mai vine o rundă de alegeri.

Și o luăm de la capăt.

Ne învârtim de atât de mult timp în jurul cozii încât am săpat un șanț în jurul nostru și aproape că nu mai vedem orizontul.

Poate că o nouă Lege a salarizării ar putea începe cu ceva mult mai puțin spectaculos decât încă o promisiune:

Mai întâi vedem ce avem. Apoi decidem ce ne permitem. Și construim ceva care să ne permită mai mult mâine.

Dacă am 10 lei, nu promit 15 doar pentru că sună bine.

Dacă vreau să ajung la 15, planul meu trebuie să explice cum fac România să producă acei 15.

Nu cine îmi împrumută cinci până după alegeri.

Pentru că, la un moment dat, trebuie să închidem caietul.

Și, dacă tot schimbăm meniul, poate ar fi timpul să mâncăm și altceva decât ouă.

Dacă ți se pare că acest articol merită citit și de prietenii sau cunoscuții tăi, dă-l mai departe. Iar dacă vrei să ajuți proiectul să continue, poți susține acest blog. Fără obligații, fără artificii — doar dacă ți se pare că merită.